2023 în cele mai bune filme din lumea largă pe care nu le-ai văzut 

Dacă sunteți la fel de săndei ca mine (și probabil sunteți, altfel de ce ați fi aici?) aveți sigur un cont Letterboxd Premium. În caz că nu sunteți demistific: Letterboxd e un fel de IMDB mai cool, un fel de platformă socială pentru cinefili care nu pot să-și țină părerile pentru ei iar dacă dai bani poți să faci și grafice mișto cu părerile tale superflue. Și de la statistici mi se trage: la un scroll în secțiunea de statistici anuale o să vedeți, în posteriorul desfășurării de enumerări de câte ori ați văzut Pride & Prejudice (Depression Barbier™), o hartă cu toate zonele din care vin filmele la care v-ați chiombit frumos luminate. De la apariția acestei funcționalități (și de când cineva mi-a comentat la una dintre aceste liste că sunt prea saxon-centrică) am un vis că reușesc să luminez toate colțurile planetei (n-am speranțe încă la Antarctica însă vă țin pumnii, pinguinilor) ca să vă pot spune despre toate minunățiile de care nu știți. N-am reușit nici anul ăsta complet din păcate, însă vreau să vă spun și vouă despre toate filmele din lumea largă, mai ales alea pe care nu le găsiți pomenite în listele de propuneri la Oscar „străin”, pe care le-am văzut și pe care merită să vă strufocați să le găsiți pentru o vizionare. Iar de anul viitor încercăm din nou, asta după ce digeră pisica toate aceste nenorocite de sarmale delicioase. 

🇯🇵 A Man reg. Kei Ishikawa

Japan is back, baby! Anul ăsta a marcat întoarcerea multor „grei”: Kore-eda cu Monster, Hamaguchi cu Evil Does Not Exist și Miyazaki cu The Boy and The Heron, dar pentru mare parte a lumii (că așa-i cu distribuirea, vine greu) încă prindem din urmă lansările din 2022, cum ar fi Suzume, pisicăreala absolută a anului pentru mine. Filmul care însă va fi sub radarul multora este această matrioșka, care se dezvăluie rând după rând ba ca thriller de procedură, ba mister, ba dramă socială. Subtil și inteligent construit, A Man jonglează cu multe subiecte dificile, cum ar fi identitate, prejudecăți rasiale și legături de familie, însă jocul nu este unul împiedicat sau greoi. De fapt cred că cea mai bună metaforă pentru A Man este că este un joc de-a v-ați ascunselea, în care personajele sunt pe rând învăluite și dezvăluite, atât altora cât și lor înselor, un dans repetat obsesiv chiar în fața laitmotivul vizual al filmului, pictura La reproduction interdite a lui Magritte. De văzut neapărat pentru jocul actoricesc impecabil – pentru mine apariția lui Ando Sakura (extraordinară în Shoplifters) în distribuție este o atracție instantă. 

🇪🇸 Sister Death reg. Paco Plaza

E cam necinstit să vă spun că ar trebui să vedeți Sister Death când de fapt ce vreau e să vă uitați mai întâi la Veronica, prima parte a acestei duologii, unul dintre preferatele mele din genul „pubertatea fetelor naște monștri”, ca după să vă puteți bucura și de acest prequel. Sister Death este în primul rând un soi de basm învârtit într-un drum inițiatic, pus în scenă într-un spațiu extrem de ofertant vizual, o mănăstire de călugărițe dintr-un ordin înveșmântat în alb (important în contextul religios de investigat care sunt ordinele care aleg această culoare deloc practică) dar care ascunde lucruri tare necurate. Filmul este ambițios în ce privește compoziția metatextuală și construiește un dialog între diverse planuri de simboluri și semnificații legate în jurul ideii și capacității de a vedea, de la apariția fizică  (sau dispariția) a ochilor la importanța viziunii/vederii în practici religioase și mergând chiar în afara ecranului la recepția celor care văd filmul. Plaza este genul de regizor care refuză să îți ofere o experiență horror facilă, deci nu riști să sari de pe scaun că e trântită o ușă, ce riști însă e să te uiți de două ori prin casă crezând că ai prins ceva din coada ochiului, ceva ce nu ar trebui să fie acolo.  

🇦🇷 When Evil Lurks reg. Demián Rugna

Am grupat filmele horror din această înșiruire absolut întâmplător, corelarea însă s-a întâmplat probabil pe următorul plan: de vreo două decenii cele mai înspăimântătoare producții vin din zone vorbitoare de spaniolă – o fi toată reprimarea aia catolică. Cert este că dacă nu vreau să dorm vreo noapte asta-i direcția iar When Evil Lurks e cel mai bun candidat recent care îndeplinește misiunea. Brutal fără a fi gratuit în execuție, condus într-un ritm nemilos de o narațiune care pare în același timp verosimilă și suprarealistă, ultimul film al lui Rugna este o coborâre într-o lume în care posedările sunt o molimă înceată și previzibilă și care odată pornită este imposibil de oprit din cauza tuturor păcatelor acestei lumi: incompetență, lașitate, rea-voință și prostie. Sună familiar?

🇵🇱 Filip reg. Michał Kwieciński

Dacă The Zone of Interest v-a atras atenția fiindcă este descris ca un film atipic despre Holocaust atunci vă recomand și Filip, ecranizarea romanului omonim semi-autobiografic al autorului Leopold Tyrmand. Poveștile supraviețuitorilor acestui flagel sunt felurite și diverse însă mereu au un element vital în comun (cel puțin narativ): victima trebuie să îți trezească compasiune. Nu este cazul când vine vorba de eroul acestui film; Filip nu posedă nicio virtute iar acțiunile lui sfidează mereu granița dintre auto-conservare și răzbunare, ceea ce îl face cea mai realistă portretizare a unui om abrutizat de un rău inimaginabil. Hotelul luxos din Frankfurt (în timp ce războiul este ținut de facto la distanță în cadru) care devine fundalul acțiunii este cumva imaginea în oglindă a personajului: o construcție lustruită și îngrijită care ascunde traumă și oroare. Nu reușește Filip să țină balansul până la final dar simpla lui existență, brutală dar cinstită, este lăudabilă, în special în ce privește sensibilitatea, și uneori viziunea în alb negru, a subiectului. 

🇮🇳 Pathaan reg. Siddharth Anand

Dăinuie, pentru o mare parte a lumii occidentale, ideea că un film indian va include un număr muzical. Ceea ce nu este neapărat fals dar s-a transformat foarte repede într-o modalitate de a subestima (și da, are legătură cu faptul că ideea de musical este codată la feminin) și subaprecia producțiile locale. De câțiva ani însă am observat o mai mare deschidere în a întâmpina convențiile acestei cinematografii pe propriul teren iar filmele de acțiune au adus această schimbare, cum ar fi excelentul (deși discutabil politic) RRR, care a plecat anul trecut acasă cu un Oscar pentru cel mai bun cântec. Parte din universul spionilor YRK (un fel de Marvel autohton), Pathaan e un blockbuster indian par excellence, cu tot cu un Shah Rukh Khan care arată mai bine decât orice alt muritor la 57 de ani, lupte corp la corp care sfidează gravitația și biologia, explozii filmate parcă din satelit și replici care l-ar face și pe Bond să pară legat la limbă. Cel mai important însă este că veți vedea jucată foarte în serios secvența în care cămașa unui bărbat se deschide la momentul potrivit cu ajutorul vântului. 

🇲🇦 The Blue Caftan reg. Maryam Touzani

Mă lăudam la start că voi evita propuneri la Oscar dar cred că i-aș face un deserviciu acestui film dacă nu l-aș include aici, în special fiindcă filmele din această zonă culturală se zbat împotriva unui curent mult mai puternic decât altele. E o mostră de curaj să produci o astfel de melodramă clasică în actuala cultură plină de cinism în ce privește orice formă artistică neîmbârligată meta postmodern, magia din The Blue Caftan funcționează tocmai fiindcă refuză să cedeze în fața acestui sentiment. În mintea mea este trasată o paralelă emoțională între acest film și Portrait of a Lady on Fire, ambele creând un sublim spațiu vizual izolat în care aceste povești de dragoste delicate pot fi construite la fel de migălos ca obiectele de artă create, tabloul omonim al domnișoarei și caftanul atent lucrat. Efemeritatea existenței vizavi propriile noastre creații este teza principală a filmului lui Touzani, dar el nu colabează niciodată sub greutatea acestor idei, din contră, este mereu luminos și optimist, chiar în fața unor realități de neînduplecat. 

🇰🇷 Sleep reg. Jason Yu

Debutul meu preferat al anului, un film care posedă toate calitățile care m-au atras la cinematografia coreeană de la început, Sleep a devenit, din păcate, ultimul film al mereu fantasticului Lee Sun-kyun, plecat mult prea devreme dintre noi. Rămâne un testament însă al capacității lui de a lucra printre, pe lângă și deasupra convențiilor de gen, un atribut specific cinematografiei zonei pe care el îl deținea din plin, cu un zâmbet în colțul gurii în timp ce reușea să îți dea frisoane de frică. Sleep este o raritate, o execuție perfectă pe un scenariu impecabil, înșelător de simplistă dar care, ca apartamentul în care se desfășoară mare parte a acțiunii, conține o arhitectură care nu te va lăsa să ai o clipă de liniște. Facil de vizionat dar frustrant pentru cei care sunt mai pasionați de răspunsuri decât de întrebări, filmul este o escaladare pe muchia de cuțit între rațional și fantastic și va fi un deliciu pentru cei care consideră The Wailing un preferat. 

🇫🇮 Sisu reg. Jalmari Helander

Probabil unul dintre cele mai vizionate trailere de anul ăsta însă în continuare oameni nu știu de existența acestui John Wick nordic, lucru ce trebuie remediat grabnic. Numit după un termen intraductibil din limba finlandeză care înseamnă o combinație între reziliență și încăpățânare, Sisu mi-a amintit mai curând de Mad Max, plasat într-o stepă perpetuu scăldată în lumina răsăritului sau apusului unde violența este atât de stilizată încât traversează granița dintre realism și animație. Gândiți-vă la distracția pe care o simțeați când Jerry îi dădea cu ciocanu-n cap lui Tom sau coiotul trecea prin niște rânduri de pietre fiindcă planul de a-l prinde pe acel păsăroi rapid eșua, asta încapsulează esența acestei producții. Deși mizele sunt relativ mai realiste (excluzând aici istoria reală a colaborării Finlandei cu Germania nazistă) decât un desen animat acest film intră într-o categorie specială de fantastic pe care eu l-am numit „ww la pătrat” – să ne amintim de haiosul Dead Snow. Sisu nu vă cere mult efort intelectual,  din acest motiv este un vârf al experienței cinematografice ca evadare din cotidian, în care sunt prea mulți neo-naziști.  

🇭🇰 A Guilty Conscience reg. Wai Lun Ng

Au fost niște ani grei pentru producția cinematografică din Hong Kong, luând în calcul situația politică care a dus la o înăsprire semnificativă a cenzurii și a represaliilor împotriva oamenilor din industrie. Cu toate acestea există niște raze de soare în toată negura care ne amintesc că asta e totuși cinematografia care ni l-a dat pe John Woo și Wong Kar Wai iar acest film e una dintre ele. Este surprinzător că acesta este un film de debut, deși regizorul are o lungă experiență ca scenarist, dintre care e de reținut filmul biografic Anita despre regretata actriță și cântăreață Anita Mui, fiindcă are destul zvâc cât să ofere spectatorului local ceva greu de găsit în climatul politic: o dramă legală. A Guilty Conscience este deci un film de public, ajutat de prezența lui Dayo Wong în rol de avocat slobod la gură, primul rol dramatic din carieră, el fiind cunoscut ca om de stand-up și comedie. Dialogul spumos asigură că această poveste despre dreptate, adevăr, justiție și cum ele nu sunt neapărat același lucru este un spectacol demn de vizionat, în special dacă ambiguitatea din Anatomy of a Fall v-a marcat credința în aceste noțiuni. 

🇮🇹 Mixed by Erry reg. Sydney Sibilia

Pentru final am lăsat un alt auto „dat la gioale” marca promovare Netflix, această comedie italiană simpatică despre trei frați pătați care în anii 80 au construit cea mai mare afacere de contrabandă cu casete audio din Italia. Un film „bazat pe fapte reale” plin de nostalgie – coloana sonoră este evident și ea un punct important, plină de hiturile epocilor în care are loc acțiunea – care începe apoteotic cu eroii noștri fierbând la un ceai care e turnat în sticle de whisky pe care tatăl lor întreprinzător le va vinde la creduli în piață, totul pe ritmul I want you back de la Jackson 5. Cea mai haioasă poveste despre infractori italieni din ultimii ani, Mixed by Erry e mai mult spumă decât bere, dar merge numai bine după o salată de boeuf.