🪨 👀

Later edit: Am scris la acest articol de niște zile în pregătire, sperând că o să ia filmul niște Oscaruri. Acum că suspiciunile (și dorințele) mi-au fost confirmate și a reușit o performanță nemaivăzută de la Slumdog Millionaire încoace să purcedem cu și mai mare plăcere.

În caz că ați stat sub un pietroi (cu ochi?) până acum vin să vă dezvălui că cel mai îndrăgit film al anului trecut este Everything Everywhere All at Once, o nebunie marca celor doi Daniels, pe care poate-i știți de la Swiss Army Man, o comedie suprarealistă cu Harry Potter pe post de cadavru bun la toate. Absurd și în același timp înduioșător, EEAAO (cum le place creatorilor să-l intituleze, ca să mai salveze niște suflare la pronunțare) este multe lucruri: un veritabil almanah cinematografic în care fugărești referințe (fără a avea acea aură de condescendență a la Tarantino), o farsă științifico-fantastică despre multivers dar mai ales o poveste de dragoste între o mamă și o fiică care uneori mai devine și un antagonist flamboaiant. Și dacă încă nu l-ați văzut (ieșiți de sub pietroi) ce doamne iartă-mă mai așteptați? Un trofeu?  

Dacă însă ați gustat și tot degustat și ați vrea ceva similar, dar niciodată la fel, vă pot ajuta cu niște recomandări.

I’m Thinking of Ending Things (reg. Charlie Kaufman)

Aș fi putut alege orice din opera lui Kaufman în același stil suprarealist, dar am o feblețe dubioasă pentru această adaptare aproape imposibilă a romanului omonim al lui Iain Reid. Un joc dificil între fluxuri ale conștiinței, verbalizate sau vizualizate, I’m Thinking of Ending Things te mișcă printr-o melasă angoasantă începută cu povestea aparent simplă a unei femei (Jessie Buckley) care, în drum spre părinții iubitului (Jesse Plemons), încearcă să se lămurească cum să rupă relația. Părinții (Toni Collette și David Thewlis) nu sunt însă chiar la ce te-ai aștepta de la o familie așezată de la țară iar încet naratoarea noastră începe să se afunde într-un coșmar jungian. 

The Lobster (reg. Yorgos Lanthimos)

Cea mai romantică satiră din ultimii ani, The Lobster e la fel de greu de categorizat într-un gen cum este și EEAAO, din motive foarte diferite. Într-o distopie (?) în care ești transformat într-un animal la alegere ta dacă nu reușești să-ți găsești perechea în 45 de zile după ce ești trimis la o stațiune fix în acest scop, David (Colin Farrell) fuge în pădure cu ceilalți „singuratici”, unde întâlnește o femeie mioapă (Rachel Weisz). Lanthimos este un expert în a crea lumi cinematografice voit banale vizual, o folie aparent normală pentru anormalitatea realității brutale pe care o ascund, iar în acest caz comedia vine din oglindirea metehnelor sociale în ce privește ideile noastre despre cupluri și iubire romantică. La fel de incomod ca un scaun cu un picior mai scurt, The Lobster este un film greu de plăcut, plin de personaje caricaturizate și dialoguri absconse, dar ca-n orice poveste de dragoste cine știe de unde iese iepurele. 

One Cut of the Dead (reg. Ueda Shinichiro)

Este deja un cult classic cu un remake francez lansat la Cannes anul trecut dar probabil o să vă ziceți „pisi, iarăși zombi?”. Vă garantez însă că e cea mai haioasă parodie cu zombie pe care o s-o vedeți de la Shaun of the Dead încoace. De fapt o matrioșcă de film despre un alt film despre cum e de fapt să faci film când nu ești nici Nolan și n-ai nici buget de Nolan, One Cut of the Dead este o scrisoare de dragoste cinematică adresată tuturor creatorilor care strâng cățel, purcel și vecini cu cameră ca să tragă niște duble. E multă inimă în piepturile acestor zombi, ca și în EEAAO unde forma ascunde o formă profund iubitoare de cinema, așa că vă avertizez că o să dați din râsete în plânsete până la secvența de încheiere – și nu opriți genericul, vă rog! 

Sorry to Bother You (reg. Boots Riley)

Dacă nu acuma că suntem în buză de crash economic când altcândva să redescoperiți această fabulă anticapitalistă despre un bărbat negru care descoperă că poate face bani mulți din telemarketing dacă vorbește ca un alb? Un film dement dar extrem de incisiv despre o pleiadă de subiecte, Sorry to Bother You are multe idei care se întrec în a genera unul dintre cele mai demente finaluri din ultimii ani și vă asigur că n-aveți nici cea mai vagă idee încotro se duce în niciun moment. Pe drum veți vedea de ce LaKeith Stanfield ar trebui să apară în mult mai multe filme și da, ăla e cel mai bun rol posibil pentru Armie Hammer. 

Antibirth (reg. Danny Perez)

Cel mai obscur film din această adunătură, Antibirth, privit acum prin prisma situației legale în ce privește avortul în Statele Unite, ia cu totul alte dimensiuni. O petrecereață (Natasha Lyonne) are un moment rar de luciditate între troscăuri ca să realizeze că, fără să știe cum și unde, a rămas însărcinată.Ce s-a întâmplat de fapt devine misterul central dar și punctul de pornire al acestui horror pictat în tușe psihedelice, al cărui coloană sonoră sunt prizatul de drog și aprinsul de țigări, piperat cu apariții care mai de care într-un apogeu al dubioșilor – nu o să o recunoașteți aici deloc pe Meg Tilly în rol de femeie a străzii, conspiraționista de serviciu. Mai puțin poveste moralistă și mai mult satiră socială, Antibirth mai dă o lovitură aparentului consens social că să produci viață e o bucurie nemărginită, nu un coșmar biologic. 

Vizionare plăcută!