E momentul acela minunat al anului: momentul în care îmi sparg capul încercând să adun tot ce am văzut într-un an și să-i zic cel mai bun. Doar că anul ăsta n-a fost tocmai cel mai darnic pentru capacitatea mea de adunat. Precum se vede, sau mai curând nu se vede, mai mult a bătut vântul în mintea mea, din nenumărate motive – un război, o pandemie care nu se termină, inflație, tragedii mari și mici. Poate mai mult ca niciodată am folosit cinemaul ca o fereastră închisă între mine și planeta pământ, oferind o iluzorie siguranță și speranță de evadare. Și a fost un an cinematografic propice pentru evadare, cinematografele fiind pline din nou pentru spectacole de box office, ca Top Gun Maverick și noul Batman, dar și filme „de autor” ca Nope sau Everything Everywhere All At Once. Deși am preferatele mele printre ele am gravitat anul acesta spre filmele mai „mici”, care se luptă pentru acele săptămâni în cinema, sau care uneori au fost date direct în streaming, pe care le văd ca niște Davizi media, când Goliat pare aprope sigur că va fi câștigător. Așa că anul ăsta aș vrea să vă vorbesc despre ele, cele mai grozave filme mititele pe care probabil nu le-ați văzut, dar pe care ar trebui. Ba chiar poate o să vă opriți din citit și o să le dați direct drumul, căci le-am ales pe cele mai ușor disponibile.
Vă urez o vizionare (și evadare) plăcută!
The Janes reg. Tia Lessin, Emma Pildes
Când Tia Lessin și Emma Pildes au început să lucreze la The Janes în 2019 deja plana suspiciunea că mașinăria politică la putere împingea spre deznodământul din acest an, retragerea verdictului Roe v. Wade, care asigura dreptul la avort pe tot teritoriul Statelor Unite. Așa că oricât v-ar spune niște liberali americani obosiți că decizia a fost șocantă femeile americane (și nu numai) știau ce vine – și nu, nu erau isterice când avertizau lumea întreagă. Ce înseamnă această regresie putem vedea în acest documentar despre un grup de femei care a organizat un număr impresionant de avorturi clandestine în Chicago-ul anilor 70, când acest simplu act medical însemna că riscai să înfunzi pușcăria pentru mulți ani.
Printr-o execuție aparent seacă, The Janes dezvăluie, cu un minim de înflorituri narative, prin vocile propriilor membre ale grupului (care ne-ar putea fi mame, atât de „aproape” în timp a fost această epocă), ce a însemnat contextul istoric și de sănătate, organizarea grupului și pericolul la care erau supuse în orice moment. Ce răzbate însă prin detalii și mărturisiri este un portret de grup al unor femei incredibil de curajoase, mereu hotărâte, implicate social și uneori delicios de haioase (bucata cu friptura de porc este antologică).
De văzut cu: Happening, în regia lui Audrey Diwan, adaptarea romanului lui Annie Ernaux, nobelizată literar anul ăsta, spre supărarea misoginilor locali și internaționali
Incantation reg. Kevin Ko
Este cel mai mare succes de box office al anului în Taiwan însă Incantation e probabil cel mai nepromovat film horror al anului (vina mașinăriei de PR inexistente Netflix), în special pentru cei care nu sunt fani ai genului. În țara nativă însă combinația între sub-genul peliculei, adică found footage, și campania de promovare a reușit ceva similar cu originalul Blair Witch, de aceea nu o să vă dau niciun detaliu, ba chiar vă recomand să îl vizionați fără să investigați în detaliu sinopsis, recepție sau tematică.
Ce pot să vă spun este că Incantation este incredibil de eficient în a-ți instaura acea senzație neplăcută de „ceva nu-i în regulă aici ” fără a-ți arunca sperieturi de moment în față și are, pentru mine, una dintre cele mai memorabile secvențe finale de la Hereditary încoace.
De văzut cu: Smile, în regia lui Parker Finn, care o să vă facă să doriți să nu mai vedeți vreodată un zâmbet.
Emergency Declaration reg. Han Jae-rim
Într-un an în care nu ne-ar fi dărâmat Park Chan-wook cu Decision to leave acest disaster movie cu o distribuție care ar face orice producător coreean să saliveze (Song Kang-ho! Lee Byung-hun! Kim Nam-gil!) ar fi fost de departe un preferat de public. Și soarta lui ar fi trebuit să fie alta, fiindcă Emergency Declaration este un film întârziat și răsîntârziat de valurile pandemice, având ca dată inițială de lansare vara lui 2021.
În mod ironic, premisa narativă, relativ ridicolă, este a unui terorist care răspândește un patogen deosebit de periculos într-un avion. Ce urmează, deși nerealist, este impecabil structurat, deși uneori inegal ca ton, din punct de vedere al susținerii tensiunii spectatorului, iar precum am menționat, cu așa o distribuție jocul actoricesc este piesa de rezistență, și potrivit dozat – chiar și în roluri „minore” – în special Im Si-wan, care ne dă un master-class ca antagonistul inexplicabil de înspăimântător.
De văzut cu: Thirteen Lives, în regia lui Ron Howard, cu Colin Farrell (care a avut cel mai bun an al întregii sale cariere), pentru un true story mai incredibil
Argentina, 1985 reg. Santiago Mitre
O să fiți șocați de măiestria cu care Mitre construiește balansul delicat între scenele victimelor regimului militar și momentele comice și tandre dintre personajele principale și familiile lor în această dramă despre așa-numitul Proces al Juntelor militare argentiniene din anii 70. De fapt, în ciuda gravității și sensibilității subiectului, Argentina, 1985, este un film realmente ușor de vizionat, principial fiindcă nu se transformă niciodată într-un spectacol grotesc al atrocităților – când vin, sunt livrate ca mărturii fidele (filmul introduce cadre din filmările de arhivă ale procesului) – și nici nu concentrează oprobriul general împotriva generalilor puși sub judecată, ei sunt niște aparatnici, o manifestare a unui întreg sistem bolnav.
Acolo unde strălucește acest film este în crearea personajelor, niciunul mic sau neimportant, de la soția procurorului principal, profund neimpresionată de insistențele amenințărilor telefonice, la fiul său care îl ajută cu formularea argumentului final al procesului, la mătușă procurorului tânăr, o membră a clasei de mijloc convinsă de legitimitatea juntelor, până când este confruntată cu realitățile regimului. Toate construiesc teza finală a filmului, demnă de a fi luată în considerare și în prezentul altor regimuri fasciste: dreptatea, și în consecință democrația, este un proces care nu se termină vreodată, unul la care lucrăm toți, sub orice formă putem.
De văzut cu: My Imaginary Country, un documentar în regia lui Patricio Guzmán despre protestele din Chile din 2019
Three Thousand Years of Longing reg. George Miller
Când regizori ca Miller scot un film nou standardele critice sunt mereu notabil mai ridicate, fiindcă altfel judeci un om care a scos câteva capodopere în cariera lui. Iar acest film a fost bătut de judecata faptului că nu se ridică la înălțimea așteptării după Mad Max Fury Road, deși toată panoplia acestui regizor a însemnat o varietate care dezvăluie iubirea lui pentru povestiri pline de imaginație debordantă – este totuși omul care ne-a adus și porci și pinguini vorbitori pe marele ecran.
În Three Thousand Years of Longing găsim poate cea mai pură dragoste pentru spusul de povești din ultimii ani, tocmai fiindcă dimensiunea a fost limitată structural, căci marea majoritate a narațiunii are loc în camere, de hotel sau de palat, și emoțional, povestea în sine este una de dragoste. Aici distribuția este cea care crează mare parte din magie – chiar și printre sticluțe magice, satiri și prinți fermecați – în frunte cu o Tilda Swinton mereu captivantă în rol de naratolog clinic și Idris Elba, probabil cel mai potrivit djin din istoria cinematografiei, ajutați de un alai internațional de actori, ceea ce arată de fapt ambițiile regizorului de a filma în locații de pe tot globul, dejucate însă de situația pandemică.
Centrul acestui film este dragostea pentru probabil cea mai umană trăsătură pe care o avem, cea de a ne spune reciproc povești, banale sau fantastice, în cerc în jurul unui foc de tabără sau pe un ecran pentru un public mare. Iar această dragoste merită iertare, indiferent cât de inegal e arătată.
De văzut cu: Alienoid, o nebunie de călătorie în timp, în regia lui Choi Dong-hoon
Resurrection reg. Andrew Semans
Una dintre marile mele iubiri cinematografice este Isabelle Adjani în Possession, o interpretare atât de complet dezlănțuită și descreierată încât oricine o vede crede că este cinema verite. Rebecca Hall reușește aici o performanță similară, glisând de la control absolut asupra fiecărei trăsături la unul dintre cele mai bune monoloage ale anului și culminând într-o explozie paroxistică de violență.
Resurrection este indiscutabil filmul ei, povestea unei femei care pare stabilită într-o viață pe care și-a orânduit-o perfect, până la apariția unui bărbat pe care aparent îl cunoaște, un Tim Roth care te poate dezgusta cu un simplu surâs, și care o împinge pe o traiectorie rapid descendentă. Ce urmează este o dezvăluire progresivă a unei istorii comune, din păcate mult prea comună pentru multe femei, complicată însă de unica perspectivă narativă a personajului principal, alunecos de necreditabilă. Apogeul, când vine, este nu doar brutal, dar greu de descusut și astfel cu atât mai distractiv de analizat.
De văzut cu: Piggy, regizat de Carlota Pereda, pentru o doză dublă de femei „neplăcute”
The Automat reg. Lisa Hurwitz
A existat viață înainte de McDonalds? Acest documentar delicios despre un lanț de restaurante, printre primele francize din istoria industriei, este o călătorie nostalgică într-un trecut al capitalismului (aparent) benign prin prisma amintirilor unor personaje bine-cunoscute, cum sunt Mel Brooks sau Ruth Bader Ginsberg.
Un preferat în ciclul festivalier al acestui an, The Automat capturează o frântură optimistă al etosului american prin apariția și popularizarea acestui tip de restaurant, plasat exclusiv în metropole, funcționând datorită exploziei forței de muncă și ajutând chiar la ideea de americanizare a imigranților care nu aveau nevoie să vorbească engleză ca să fie serviți, doar de niște bănuți de băgat în fantă. Filmul urmărește istoria lanțului de restaurante, de la expansiunea post-război până la decăderea din anii 80, folosind interviuri cu cei care sunt destul de în vârstă să își amintească de gloria apusă și chiar secvențe din filmele hollywoodiene pentru care restaurantul devenise un decor atât de popular încât și un amărăștean ca mine l-a recunoscut.
The Automat este o felie de nostalgie pentru un timp pe care nu l-am apucat, îndulcită fiindcă este totuși capturat în vorbele unor oameni care între timp s-au dus dintre noi.
De văzut cu: Apollo 10 ½: A Space Age Childhood, de Richard Linklater, tot pentru nostalgie.
Roald Dahl’s Matilda the Musical reg. Matthew Warchus
De fiecare dată când îmi place un musical sunt șocată, fiindcă nu mă învață nimic propria istorie – sunt totuși omul care știe versurile de la cântecele din A Nightmare Before Christmas în trei limbi. Dar această adaptare muzicală, venită pe Netflix sub umbra Glass Onion, cea mai recentă bomboană Knives Out a lui Rian Johnson, este filmul care mi-a dat în repetate rânduri cu patos la coarda sensibilă anul acesta. Ingredientul deloc secret este Tim Minchin, compozitorul și textierul coloanei sonore, care este cunoscut în Marea Britanie ca o combinație interesantă între un cântăreț de cabaret și comediant de vaudeville și care reușește aici să creeze cele mai interesante și emoționante versuri ale anului (da, includ și albumul lui Beyonce). Interpretările copiilor sunt inspirate, mica Matilda, Alisha Weir, are exact sclipirea necesară unui copil „minune”, pilonii actoricești sunt însă Emma Thompson (de neratat și în Good Luck to you, Leo Grande), potrivit de înspăimântătoare ca directoarea tartor și luminoasa Lashana Lynch, care e realmente inima caldă a filmului (în completă antiteza cu rolul din The Woman King).
Dacă n-ați văzut încă nimic care să vă emoționeze de aceste sărbători, răspunsul e Matilda. Să nu vă supărați pe mine însă dacă o să aveți pe repeat coloana sonoră după (melodia mea preferată e When I grow up).
De văzut cu: Rosaline, o adaptare haioasă pentru adolescente a clasicului cu tineri îndrăgostiți înainte de vreme, în regia lui Karen Maine
Catherine called Birdy reg. Lena Dunham
Cariera lui Dunham după încheierea serialul Girls a fost relativ inegală, precum se poate vedea și din celălalt film lansat în acest an, Sharp Stick, mult mai apropiat tematic de munca ei anterioară. Catherine called Birdy este însă un succes, adaptarea inedită a unui roman pentru adolescenți a cărui acțiune este plasată undeva în secolul XIII, despre o fată de 14 ani care trebuie să navigheze un tată sărăcit care vrea să o dea de soață în schimbul unei averi, un unchi chipeș venit acasă de la Cruciade și o prietenă care îi face și ea ochi dulci unchiului. Deci în ciuda erei, cam tot la ce ne-am aștepta de la destinul unei tinere fete contemporane, înafară de treaba cu unchiul, suntem ceva mai emancipați zilele astea.
Filmul se bucură de o distribuție inspirată, potrivită pentru materialul anacronic: Birdy este jucată de Bella Ramsey, recunoscută ca cea mai simpatică apariție în Game of Thrones, tatăl aerian de către minunatul Andrew Scott (perpetuu hot priest din Fleabag), mama mereu însărcinată îi revine lui Billie Piper iar unchiul este nimeni altul decât Joe Alwyn, care acum le este mult mai cunoscut fanilor Taylor Swift.
Nu vă așteptați la o romanță sau un simplu coming-of-age, Birdy este mult mai interesată să trăiască fiecare moment așa cum e (lesne de înțeles într-o epocă în care mureai de la o unghie încarnată), dar filmul conține totuși o poveste de dragoste, poate una dintre cele mai ofertante emoțional ale anului.
De văzut cu: Hellbender, jucat și regizat de John Adams, Zelda Adams și Toby Poser, tot despre adolescente neobișnuite
Turning Red reg. Domee Shi
Faultat din start de o lansare exclusivă pe platforma proprietară Disney, Turning Red este de departe cea mai bună animație Pixar din ultimii ani, un uluitor debut de longform pentru regizoarea Domee Shi. Era de așteptat că la un moment dat gigantul Pixar va ajunge să spună și o poveste despre pubertate, după atâtea povești despre copilărie, dar e interesant că Turning Red e prima salvă, și nu doar din cauza jocului de cuvinte care i-a depășit pe mulți spectatori dar care aparent au fost foarte insultați de ideea de a pomeni absorbante într-un film pe care îl credeau despre copii.
Plasarea temporală ar fi trebuit să clarifice că Turning Red se adresează mai curând părinților, adică celor care au fost și ei odată tineri adolescenți ca Meilin în anii 90, iubitoare de tamagochi, boy bands și grupul ei loial de prietene. Problema lui Meilin însă este împăcarea cerințelor mamei ei chineze cu toate doleanțele unei adolescente occidentale, iar din această luptă interioară apare vedeta filmului, cel mai pufos panda roșu.
Cum reușește Meilin să își invingă acest alter-ego adorabil pentru oricine, numai pentru ea nu, este intriga principală din Turning Red, dar pe parcurs atât personajele, cât și adulții spectatori, își vor aminti de ce, oricât de minunată este acea vârstă, e tare grea și poate noi toți am avut cândva la interior o lighioană drăgălașă care trebuie înțeleasă, nu combătută.
De văzut cu: Mrs Harris Goes to Paris, regizat de Anthony Fabian, pentru visătorii din celălalt spectru de vârstă
Pisica din alcov 