Filmul de duminică: Fright Night

Mai țineți minte epoca demult apusă a strânsului en familie în fața televizorului cu un singur post disponibil și chiombit la el pentru unica experiență cinematică a acelei săptămâni, filmul de duminică? Mai mereu o vechitură obscură (era greu cu drepturile de difuzare) sau o noutate și mai obscură, singurul lucru care definea absolut filmul de duminică era că habar n-aveai ce urma să fie înainte să dai drumul televizorului, iar singura indicație primită era un titlu într-un ghid TV care nu-ți spunea nimic (să apreciem talentul peren de numire al distribuitorilor).  În era streamingului perpetuu, a tonelor de receptări critice despre un film la o simplă apăsare de buton și a sute de grile de programe disponibile în orice moment ideea de a te așeza pe canapea să te uiți la ceva neinvestigat ad nauseam înainte aproape îți dă un atac de panică.

Ei bine, cum ar fi dacă v-aș oferi aceeași experiență, un film de duminică, dar cu recomandare și certificat de calitate (al meu, cât o valora și el) înainte să dați play? Promit să vă dau detalii narative telegrafice, măcar niște mistere să păstrăm dacă nu ați mai văzut propunerea înainte, în schimb o sa vă momesc cu motivele pentru care o seară de duminică n-ar fi pierdută urmărind-o.

Dacă descoperiți însă pe parcurs opusul, că am dat un rateu oribil, faceți și voi ce făceam în epoca de aur a televiziunii române: vă pregătiți emoțional pentru duminica următoare. 

În antichitate (în cazul ăsta 2011) războaiele anti-remake făceau primele valuri mari, iar Fright Night a fost una din victimele nemeritate ale refuzului apriori de a vedea dacă merită să te superi că „ți-a distrus cineva copilăria” au ba. E adevărat că filmul original este un stindard cel puțin suspect în această luptă, adică un horror de serie B care, deși devenise o mică pastișă cult în comunitatea restrânsă a degustătorilor de astfel de delicii direct-pe-dvd, nu a fost niciodată un succes comercial. Fright Night (1985) este iubit pentru personaje definitorii pentru horror-ul camp din deceniul în care a apărut, ca adolescentul care se visează Casanova (Chris Sarandon), prietenii ieșiți dintr-o versiune gore Porkys (Stephen Geoffreys) și, ca mentor, prezentatorul unei emisiuni spooky de la miezul nopții (Roddy McDowall). Tocmai acest aspect încearcă (și cred eu că reușește) să recreeze regizorul Craig Gillespie (I, Tonya) și scenarista Marti Noxon (To the bone), reinventând personajele în niște arhetipuri contemporane, iar adevăratul atuu al filmului este indiscutabil distribuția. 

E o bucurie palpabilă în jocul actoricesc aici, fiindcă materialul e evident departe de o dramă reală, fiecare întrecându-se într-un kitsch adorabil: Colin Farrell se distrează teribil făcând pe Dracula de Las Vegas, dințos și exagerat de fermecător, în timp ce regretatul Anton Yelchin îi ține brav piept în rolul unui adolescent care începe să suspecteze că vecinului lui îi cam place sângele. Sunt flancați de Toni Collette ca mama puțin ahtiată după bărbați, Imogen Poots ca iubita mult prea arătoasă pentru un nerd D&D și un David Tennant absolut maiestuos ca o făcătură după Chris Angel și un vânător de vampiri ratat. 

Probabil greșeală criticii a fost că n-a putut să depășească ideea că filmul nu se ia deloc în serios, chiar și atunci când vrea să te sperie puțin, așa că tratați colții ca pe peruca lui Farrell în Alexander: cât se poate de umoristic.