Mare mi-a fost bucuria anul ăsta când am descoperit că pot să folosesc platforme pe care îmi urmăresc lecturile, ca Goodreads, fără să dau recenzii (știu, a descoperit și bunica internetul). A fost o eliberare pentru mine, fiindcă mereu mă perpelesc ca o scoveargă pe sobă la gândul că trebuie să distilez ceva foarte personal într-o serie de stele sau un număr într-un top. În contextul unui an care a subliniat câtă nevoie avem de ce considerăm distrageri, că vin în forma unui film sau serial sau muzică, când de fapt ele sunt lucruri esențiale, îmi pare crud și nedrept să stau să dau note unor opere care mi-au venit în casă când eu n-am putut să mă duc la ele, când aș putea doar să mă bucur și să le dau mai departe. De acum încolo listele mele de final de an vor fi libere de această constrângere, însăilarea lor legată doar de propriile mele șiruri chinuite de idei.
Așa că, fără număr, să începem.
Belle reg. Hosoda Mamoru
Într-o lume mai dreaptă motive de marketing nu ne-ar fi răpit titlul original al acestui film, care nu doar dezvăluie sursa de inspirație dar și direcția tematică aleasă de autor. Ei bine, Balaurul și prințesa pistruiată (îmi permit niște veleități de traducător aici) este, la prima vedere, o reinterpretare modernă a versiunii franceze a basmului Frumoasa și bestia. Nu vă așteptați însă la o adaptare tip Disney (deși titlul speră să creeze această confuzie), singurul lucru pe care îl are Belle în comun cu Beauty and the beast este o spoială narativă și, în mod surprinzător pentru o animație japoneză, elementul muzical. Coloana sonoră este foarte importantă în anime (pentru referință puteți vedea cum este utilizată în excelentul Kimi no Na wa.) dar transformarea ei în musical ca gen este aproape absentă, pe când animația americană a devenit efectiv sinonimă lui (și cu Disney în general, dar asta e altă poveste). Hosoda aduce în Belle propria lui interpretare a genului, transformând vocea personajului principal în vocea muzicală a filmului, astfel amintindu-mi mai curând de un alt basm, Mica sirenă. Și Suzu (în engleză Bell, transformat în Belle de către fanii avatarului), când o cunoaștem, nu are voce, sub forma inabilității de a cânta, care este însă cea mai mare pasiune a ei din copilărie și probabil singura metodă prin care poate transmite altora propriile sentimente. Călătoria ei, în lumea virtuală U și în existența reală, este inițiatică în formă eminamente muzicală, iar interpretarea vocală este de departe cea mai importantă reușită a acestui film. Scheletul pe care se bazează, compoziția și dialogul, este extraordinar – până și eu, cu înțelegerea mea limitată a limbii via construcție și vocabular coreean, am bunghit cât de inedite sunt alegerile în text, de la topică până la inflexia în anumite strofe – dar felul în care fiecare cântec arată dezvoltarea personajului prin cele mai mici respirații întretăiate, creșterea tonalității, forța notelor folosite demonstrează o execuție desăvârșită a tinerei cântărețe Nakamura Kaho.
Belle reușește să jongleze cu multe teme sensibile – identitate, traumă, abuz familial – fără să fie în niciun moment didactic sau reductiv, ba mai mult, evită toate clișeele narative în care ar fi putut cădea, de la competiții amoroase între fete până la rezolvări facile. Hosoda este cunoscut pentru portretizările sensibile și complexe, fiind deseori receptat critic ca urmașul lui Miyazaki (și-a început cariera în studiourile Ghibli), însă de la Wolf Children încoace opera lui, deși bună, n-a mai atins un asemenea vârf. Belle este o întoarcere desăvârșită, spectaculos vizual și magic auditiv, așa că vă recomand să îl vedeți cumva, undeva pe un ecran mare. O să înțelegeți de ce a ridicat publicul de la Cannes în picioare timp de 14 minute.
The Green Knight reg. David Lowery
Nu există colț al culturii populare europene, și prin extensie o bună parte din ce considerăm canon narativ, care să nu fie atins de legendele arthuriene, deși unele sunt mult mai prezente în conștientul și biblioteca filmică decât altele. Dacă tuturor ne-a trecut pe la urechi vreodată povestea extragerii sabiei Excalibur din piatră (eu una prefer versiunea cu scârnăvia din lac, e material umoristic superior) cea a cavalerului verde e scufundată într-o obscuritate mai mare, deși recunosc că este una dintre preferatele mele exact din motivele pentru care publicul a avut o criză existențială de proporții la vederea punerii pe ecran fără mură-n gură.
Să o luăm de la început însă: legenda The Green Knight este scrisă undeva în secolul XIV de către mereu popularul anonim despre perioada imediată după căderea regatului roman în insulele britanice, aproximativ secolul VI. Ce e important de înțeles este că se suprapun două momente (relativ) istorice și culturale aici: autorul este preocupat de tradiția cavalerească, cu toate temele ei, dar povestea în sine este plasată într-o perioadă în care populația era în plină trecere de la păgânism la creștinism. Această adaptare vine cu un strat în plus, cea a perspectivei contemporane a ambelor perioade, îmbinând totul într-o manieră fidelă dar mereu centrată în îmbogățirea poveștii pentru spectatorul modern prin elemente ca prezența centrală a lui Morgan Le Fey, aici mamă și vrăjitoare, doamna Bertilak ca artistă dar și înțeleptul poveștii și sfânta Winifred ca victima unui cavaler care nu și-a urmat crezul.
Acestea fiind zise, The Green Knight nu este un film facil, deși funcționează perfect și ca o simplă fabulă vizuală somptuoasă, iar dacă vă place Tarkovski, Jodorowsky sau, la naiba, Malick sau Lynch, Lowery nu e departe. Ca și textul pe care se bazează, o pildă a cărui înțeles ți se dezvăluie progresiv doar dacă ai cheia în care să o citești sau un vis al cărui interpretare ți se arată doar în lumina puternică a zilei, filmul este plin de personaje care nu sunt ceea ce par, elemente onirice și simboluri de sorginte multiplă (că sunt religioase sau literare). Vizionarea lui, dacă vrem să urmăm drumul pe care ni-l arată, este doar primul pas într-o călătorie a cunoașterii, ca cea pe care se află chiar tânărul Gawain. Dacă vreți însă să nu ajungeți ca el însă vă recomand să ascultați mai bine de femei.
The Book of Fish reg. Lee Joon-ik
A fost un an sărac pentru cinematografia sud-coreeană, cu întârzieri, amânări și reprogramări din cauza pandemiei, succesul cel mai mare de casă (și propunerea pentru Oscar a țării) fiind o mediocritate despre angajații ambasadelor sud și nord-coreene în timpul războiului civil din Somalia intitulată Mogadishu. Reușitele cele mari însă s-au numărat în streaming, unde regizori de film și-au încercat mâna pentru prima oară pe miniserii, ca Hwang Dong-hyeok cu Squid Game și Kim Jee-woon cu Dr. Brain. Unde a strălucit producția locală de film, similar altor țări în aceleași circumstanțe pandemice, a fost în cinemaul modest ca și spectacol, dar atent conceput și executat. După aproape 30 de ani de formalism de gen, notabil prin absența stabilirii vreunui gen, cinemaul sud-coreean începe, încet, să se îndrăgostească de formule art-house, de la imagine la execuție narativă dar cu mai mult aplomb și miză decât un film al lui Hong Sang-soo de exemplu.
Lee Joon-ik a intrat în palmaresul local cu The King and the Clown, o dramă de epocă cunoscută pentru elemente care acum sunt aproape un standard pentru acest tip de film: intrigă complexă, personajele centrale fiind mai mereu capete încoronate, astfel încât acțiunea este plasată „la palat”, de aici și din punct de vedere al imaginii totul este saturat în culoare și mișcare. Alegerile făcute în The Book of Fish sunt în directă contradicție cu așteptările spectatorului: deși intriga de palat declanșează acțiunea, exilarea unui cărturar pe o insulă, acțiunea filmului se desfășoară predominant printre oamenii de rând, iar stilul reflectă și el această aparentă simplificare narativă. Aș merge atât de departe încât să spun că există o dorință de a face filmul să pară străin (în sens de occidental în ochii publicului local), căci de fapt în centrul poveștii stă conflictul în care se afla regatul Joseon la începutul secolului XIX: creștinismul, prin preoți străini și convertiți la catolicism, începea să se apropie din ce în ce mai mult de curtea regală și cărturarii ei, prinși în preceptele confucianiste. Filmul nu vrea în niciun moment să emită o judecată asupra dogmelor de orice fel, ci să deschidă un dialog între oamenii care trebuiau să trăiască conform lor într-o epocă a inegalităților și a structurilor sociale segregate, monetar, educațional și moral. The Book of Fish reușește să fie atât atemporal ca și subiect dar și dureros de contemporan tematic, însă nu se pierde niciodată în cinism datorită unor personaje elegant și empatic conturate, de care este imposibil să nu rămâi marcat.
The Power of the Dog reg. Jane Campion
La câtă cerneală a curs despre cum va omorî Netflix, sau platformele de streaming în general, industria cinematografică, anii ăștia de pandemie au arătat exact contrariul: când studiourile mari mai produc doar cinci blockbustere pe an unde poți merge dacă vrei să faci un film de dimensiuni reduse? Îmi pare rău să vă spun dar actuala geografie a industriei ar fi înghițit o bijuterie ca acest film în nicio lună cu doar o mânuță de cinematografe în care ar fi rulat, dar datorită streamingului puteți să îl găsiți (cât va dori Netflix, sau puteți începe să investiți în a deține propria librărie media, cum făceau boșorogii odată) când doriți voi.
Este oricum o bucurie să o simți pe Jane Campion în scaunul regizoral, mai ales când vine vorba de lung-metraj, căci de la Bright Star încoace, cu aproape 12 în urmă, a lucrat exclusiv în televiziune (ia ghiciți cât de ușor i-a fost să găsească finanțare pentru filme).
The Power of the Dog e evident un „labor of love”, scenariul fiind scris chiar de Campion după ce a citit romanul omonim al lui Thomas Savage, o operă considerată relativ minoră la apariție în anii 60, dar redescoperită ca urmare a curentului recent de a mai scărmăna puțin în canonul occidental literar, după ce Stoner de John Williams s-a dovedit a fi un hit. E relativ lesne de înțeles de ce publicarea n-a stârnit valuri, subiectul este actual și greu de digerat și în prezent, iar Campion minează cu brio tenebrele masculinității și cum este ea înțeleasă și interpretată de personajele din poveste. Cei trei bărbați în jurul cărora se învârte narațiunea sunt, la prima vedere, în ochii publicului dar și în cei al altor personaje, stereotipuri ale propriei epoci: un fermier apretat, un om Marlboro și un fătălău. E de ajuns să râcâi puțin suprafața și rolurile se schimbă, se relevă sau se ascund din nou, iar măiestria filmului este dată aici de jocurile actoricești: evident Cumberbatch, pe post de geniu nespălat și agresiv, dar nu poate fi uitat Plemons, probabil cel mai bun actor al generației sale, și surprinzătorul Smit-McPhee, în contratimp cu ei Dunst executând rolul unei femei a cărui construcție psihologică este mai fragilă decât un joc de cărți.
Cu toată eleganța și seriozitate construcției narative, The Power of the Dog este un western care, la fel ca personajele, ascunde o mică sclipire de amuzament în ochi, o dorință de a arăta publicului și reversul violenței și agresivității macho, cea a ironiei și ridicolului rolurilor alocate bărbaților în societate, atât atunci cât și acum.
I’m your man reg. Maria Schrader
Nu e nimeni mai surprins decât mine că a intrat un film german în acest top, probabil de la opera timpurie a lui Fatih Akin încoace n-am mai rezonant cu vreo producție locală. Mirarea este dublată de faptul că vorbim de o comedie romantică aici, un gen pe care îl prefer doar de la regență în urmă. Ar fi nedrept însă să îngrădesc acest film pe bază națională sau pe bază de gen, căci, deși amuzant și romantic, I’m your man este mai curând o meditație asupra condiției umane. Nimic deosebit, este aproape un clișeu cinematografic în acest punct, de la Metropolis încoace, să încercăm să surprindem ce ne face oameni prin juxtapunerea cu mecanică, că este explorată prin roboți sau androizi sau inteligențe artificiale. Unde se diferențiază acest film de Her, de exemplu, este refuzul de a se concentra pe universalitatea temei, ci de a-și îndrepta atenția asupra unei experiențe singulare, o femeie care acceptă să testeze un android creat pentru a fi un partener de viață deși ea nu este interesată nici de relații amoroase, nici în a înțelege de ce ar dori cineva să aibă un astfel de companion.
I’m your man este neașteptat de amuzant – de exemplu când robotul (interpretat în mod înspăimântător de „realist” de Dan Stevens) dezvăluie că are un accent britanic fiindcă cea care îl testează este subconștient atrasă de bărbați „străini” – și incredibil de deprimant în același timp, în special datorită reacției de atracție/respingere pe care îl trăiește personajul feminin, prins într-o luptă continuă între rațional și emoțional. Această dualitate însă este aspectul cel mai convingător al filmului, îndârjirea insensibilă a eroinei de a nu se lăsa cucerită versus aplombul naiv al robotului de a fi un partener ideal duc nu doar la dezvoltarea unui conflict interesant de văzut, dar trezesc un conflict similar pentru spectator: cine dintre ei este cel mai „uman”, mai sensibil, până la urmă?
Drive my car reg. Hamaguchi Ryusuke
Nu cred că ar paria nimeni împotriva mea pe acest subiect dar banii mei sunt pe Hamaguchi pentru un viitor Palme dat unui cineast japonez. Acesta a fost indubitabil anul lui: toate filmele la care a lucrat, două regizate de el (Drive my car, Wheel of fortune and fantasy) și unul la care a participat ca scenarist (Wife of a spy) au avut lansări în festivaluri internaționale și aprecierile criticilor. Din opera anterioară (Asako I&II) am simțit că este mai curând un autor mai greu de digerat pentru gusturile vestice, din acest motiv am fost surprinsă când am aflat că urmează să ecranizeze un melanj de proză scurtă a lui Murakami Haruki, un scriitor considerat mai curând occidental în sensibilitățile sale literare.
Rezultatul este Drive my car, un „road movie” de aproape trei ore care nu trenează dar nici nu se grăbește și îl duce pe spectator negreșit la destinație. Construit în stil linear, filmul trece prin mai mulți ani din viața personajului principal, un regizor și actor de teatru care s-a specializat în a pune în scenă Unchiul Vanya printr-o metodologie lingvistică interesantă. La fel ca o piesă, are o distribuție restrânsă, jucat de fapt în 4 personaje, iar aceasta nu este singura paralelă pe care o trage Hamaguchi între acțiunea în Drive my car și opera lui Cehov. Sunt abil manevrate temele care îl obsedează în textul sursă pe Murakami, de la misterele feminine până la amoruri proprii freudiene, astfel încât construiesc o tapițerie bogată a vieții interioare a personajelor, fără a cădea însă într-o parodie psihologică a motivațiilor lor.
Drive my car menține o balanță delicată între oniric și realist, sau mai curând între verité și spectacol, o ambivalență în care este prins atât personajul principal cât și spectatorul, ambii pierduți în hățișul simbolismelor de care sunt înconjurați. Sau mai bine zis, parafrazându-l pe Cehov, or trăi și or vedea.
Bo Burnham: Inside reg. Bo Burnham
Imposibil de catalogat (e comedie stand-up? e musical? e spectacol de teatru?), ceea ce îl face materialul perfect pentru perioada greu de definit prin care trecem, Inside intră în această listă din simplul motiv că e excelent, indiferent de forma în care vreți să îl încadrați. Întoarcerea lui Bo Burnham în această formulă a venit ca o surpriză, după ani în care a evitat să mai creeze spectacole proprii și s-a concentrat mai curând să își dezvolte o carieră regizorală (Eight grade) și actoricească (Promising young woman). Ironia, exploatată într-unul din numerele muzicale, este că Burnham își propusese să se întoarcă la prima lui dragoste, comedie stand-up, la începutul lui 2020, fiindcă după o bătălie îndelungată cu o anxietate generalizată care nu îl mai lăsase să urce pe scenă ajunsese într-un punct în care sănătatea lui mintală era stabilă. Dar a venit o pandemie, și ne-am închis cu toții-n casă.
E o interpretare critică facilă să spui că Inside e despre înăuntrul fizic în toate formele lui: cu toții în căsuțe dar și căsuțele psihice, și ce a însemnat anul trecut pentru ele. Burnham însă nu se teme de această bagatelizare, fiindcă nu este în niciun moment serios, iar asta este magia conceptului și interpretării lui: subiectele vizate sunt atât de serioase încât frizează mereu ridicolul iar dramatismul situației colective în care ne aflăm, cultural și societal, ne va duce la nebunie dacă nu râdem isteric de el. Inspirat de o listă lungă de comici de factură mai curând absurdă (bucata cu păpușa-șosetă este preluată de la Hans Teeuwen), Inside este în sine o creație ultra-meta, un spectacol despre cum să faci un spectacol în condițiile actuale, un cântec despre cum poți să scrii un cântec când nu îți arde nici să te dai jos din pat și o șosetă care vorbește despre cum există într-un spațiu liminal pe mâna celui care o operează.
Crud dar plin de voie bună, Inside dansează și cântă precum o matrioșcă care se desface încet sub ochii tăi, ca la final să afli că de fapt căderea nervoasă a autorului e și a ta.
Jagged reg. Alison Klayman
Seria de documentare Music Box produsă de HBO este formată din materiale excelente (recomand cel despre DMX și Woodstock 99) dar pentru mine cel care câștigă detașat cursa este Jagged, un film despre albumul care a lansat-o pe Alanis Morissette ca star internațional.
Într-un an marcat de recalibrări ale reacției publicului față de icoane muzicale – Britney a scăpat de sub controlul legal absolut al propriului tată după ce mai multe documentare au vorbit despre condițiile care au dus la un astfel de abuz, Taylor Swift a spulberat efectiv toate ideile preconcepute despre talentul și capacitatea ei muzicală și Tina Turner a participat după o lungă perioadă de tăcere într probabil ultimul film despre viața ei – Jagged vine ca cel mai recent testament al felului în care artiste au schimbat fața muzicii pentru generația lor, dar avem tendința să uităm până la următoarea generație.
Povestea lui Alanis o vedem repetată ad nauseam, chiar în destinele femeilor pomenite mai sus: talentată de la o vârstă foarte fragedă, nu doar vocal dar ca și compozitor, Alanis a devenit repede o vedetă în Canada, jucând în programe pentru copii și adolescenți și mai târziu lansând albume pop. Această existență, aparent de succes, ascundea însă abuzuri și o reprimare continuă a propriilor capacități, iar odată ce și-a găsit adevărați parteneri de creație, Alanis a scris și produs, la doar 19 ani, unul dintre cele mai bine vândute albume din istoria muzicii, Jagged little pill.
Ce este fascinant la documentar, care a fost criticat că ar fi prea elogios și nu destul de incisiv cu subiectul lui, este că îi permite artistei de astăzi să revină asupra creației cu detalii care în mod ironic (ha) nu ar fi putut să le dezvăluie public atunci. Deși multe s-au scris despre cât de „furioasă” este muzica ei, Alanis din acea perioadă nu a vorbit niciodată atât de candid despre experiențele care au dus la dedesubturile emoționale de pe album, de la controlul exercitat asupra înfățișării ei de când era foarte tânără, care a dus la disfuncții alimentare, până la abuzuri sexuale. Stilul nonșalant în care sunt făcute aceste dezvăluiri este șocant fiindcă nu vin deloc ca un șoc pentru femei și arată că o generație întreagă a recunoscut experiențele din păcate comune în muzica ei.
Jagged nu își propune în niciun moment să fie exhaustiv sau necruțător, funcționează mai curând, și ce bine că o face, ca o punte de legătură între tinere femei și un album care este, și probabil va fi multă vreme, relevant pentru ele.
Passing reg. Rebecca Hall
E imposibil să divorțezi acest film de o discuție în jurul subiectului identității rasiale, în special în actualul climat cultural, din acest motiv prefer să dezvălui elementul surpriză din spatele ecranului de la bun început: bunicul regizoarei și-a petrecut majoritatea vieții „trecând” drept alb. Din propria mărturisire este de asemenea clar că Hall nici nu știa exact ce înseamnă această practică și cum se numește ea înainte de a citi nuvela omonimă a Nellei Larson.
Passing este un debut excepțional, specific fiindcă, deși era de așteptat ca experiența de actor să-i ușureze lui Hall capacitatea de a angrena cele mai bune interpretări posibile de la distribuție, care este aleasă pe sprânceană, toate celelalte decizii legate de felul în care arată filmul sunt spectaculos de îndrăznețe. Formatul de 4:3, „clasic” prin prisma faptului că era dimensiunea standard de peliculă la începuturile cinematografiei, și culoare, sau mai bine zis absența ei, susțin minunat tema și contextul poveștii, temporal (vorbim de anii 20, era prohibiționismului) și structural (e greu să distingi nuanțe coloristice când ele nu sunt recunoscute de cameră în sine).
Filmul ar putea trece ușor drept teatru tv, este restrâns narativ și spațial, însă acest lucru funcționează în beneficiul lui: tensiunea acumulată, a personajelor și bagajului lor rasial, că este vorba de o femeie care pretinde că este albă dar este complet strangulată de o lume căreia nu-i aparține sau de cealaltă care este mândră de apartenența ei rasială dar refuză să vorbească despre pericolele cu care se confruntă, devine progresiv insuportabilă, forțând spectatorul să fie din ce în ce mai apropiat emoțional de angoasă lor. Această senzație este ajutată de coloana sonoră, definită de un laitmotiv la pian care punctează, aproape ca o picătură chinezească auditivă, când se întinde puțin mai mult coarda.
Passing, atent construit și jucat, mimează un meci de șah, plasându-le pe femei mereu în opoziție, deși ca și piesele jocului ele sunt, dacă nu vrem să vedem culoare, imagini în oglindă: ar putea trece oricând una în rolul celeilalte, iar din acest motiv doar una poate rămâne în picioare.
The last duel reg. Ridley Scott
The last duel a fost filmul care a generat anul ăsta cel mai mare mișto înainte de lansare, inclusiv eu m-am alăturat oprobriului amuzat la vederea lui Ben Affleck în perucă blondă și barbișon de aceeași culoare (incidental, celălalt film regizat de Ridley Scott anul ăsta, House of Gucci, a generat un mișto și mai mare după lansare). Cine și-a imaginat însă că frezele ilare făceau parte din tematica filmului a fost cu un pas înaintea mea, fiindcă The last duel este în esență un film despre ridicolul și neghiobia sistemică a bărbaților.
Respingerea ante factum a filmului a venit însă și din motive mai serioase: subiectul este unul sensibil, ultimul duel sancționat de către regele Franței, luptat pe baza unei acuzații de viol, iar faptul că doi bărbați care au comis și ei gafe în ce privește idei despre consimțământ scriu scenariul nu a căzut tocmai bine. Sunt însă foarte bucuroasă să vă spun, chiar dacă este doar influența lui Holofcener care se face simțită aici, ea scriind una din secțiuni, că produsul finit nu este nici împiedicat în mesaj, nici insensibil față de victimele unui astfel de abuz, ba chiar nemilos față de felul în care cei care o comit își găsesc singuri justificări.
Spre deosebire de alte filme care utilizează aceeași structură narativă, repetarea aceluiași eveniment din perspective diferite, The last duel subliniază că unele acțiuni nu au tonuri de gri iar adevărul nu este relativ, dar că este relativizat de cei cărora le este permis, prin prisma genului și rolului acelui gen în societate, să-l manipuleze după bunul plac. Acest lucru este și mai dureros pe de o parte, dar complet absurd și umoristic pe alta, când agenții sunt niște neghiobi, unii mai rău intenționați decât alții. Laudă aici în special pentru Affleck, căruia nu îi este teamă să se pună într-o postură ridicolă, în special când este comparat cu rolul lui Comer, vizual dar și caracterologic punctul luminos al filmului, victima a cărui curaj și integritate primează peste mizeria și violența „puterii” de care este înconjurată.
Ambițios ca ton și execuție, The last duel îi oferă destul spațiu lui Scott ca să pună în scenă spectacole ale brutalității (și vă recomand să vizionați cu discreția necesară) și îi permite spectatorului să rumege încet faptul că, deși plasat în secolul XIV, subiectul filmului rămâne în continuare relevant.
Mențiuni:
Minari reg. Lee Isaac Chung
Quo Vadis, Aida reg. Jasmila Zbanic
Attica reg. Stanley Nelson, Traci A. Curry
Judas and the Black Messiah reg. Shaka King
Promising Young Woman reg. Emerald Fennell
The Rescue reg. Elizabeth Chai Vasarhelyi, Jimmy Chin
The Novice reg. Lauren Hadaway
Titane reg. Julia Ducournau
Saint Maude reg. Rose Glass
PG: Psycho Goreman reg. Steven Kostanski
Spencer reg. Pablo Larrain
Pisica din alcov 