E octombrie, ceea ce pentru mine înseamnă doar spooky time. Da, prieteni, toată luna, așa s-a dat de la partidul Beetlejuice. Fiindcă anul acesta nu e nimic mai înspăimântător decât ce se întâmplă în jurul nostru (de spitale ce să mai zic) am zis să vă recomand câte ceva care să ajute cu evadarea, cel puțin temporară, în marele ecran.
V-am pregătit niște bunătăți coreene care să vă pună pe gânduri, să vă surprindă și, de ce nu, să vă amuze, în timp ce vă dau fiori reci, căci dacă e ceva ce definește cinematografia locală este refuzul de a se îngrădi în genuri bine definite.
Deși această listă este specific destinată celor care deja au degustat din „clasicele” horror din peninsulă (The Wailing și Train to Busan, ca să numim niște succese recente) ea este foarte frecventabilă și pentru neofiți, cu două note demne de menționat.
Unu, am evitat punctele comune, filme pe care le veți găsi în orice listă despre filme de groază coreene, cum ar fi Whispering Corridors și antologii ca Horror stories.
Doi, horror este un termen care a fost extins în ultimii 70 de ani de cinema în toate direcțiile, de la terori psihologice la găleți de sânge pe pereți. Această listă merge în ordine de lansare, motiv pentru care poate fi considerată o trecere în revistă a felului în care s-a dezvoltat genul în vreo trei decenii în Coreea de sud, urmărind (într-o formă limitată, nu facem compendii exhaustive aici) exact această diversificare a formei.
Vizionare plăcută, luați cu dovleac!
301, 302 (1995) reg. Park Chul-soo
V-ați imaginat cum ar fi Persona lui Bergman văzut pe cocaină? Mie ca răspuns îmi vine în minte doar acest film, propunerea Coreei de Sud la Oscar din 96. La baza poveștii stă poezia lui Jang Jung-il, a cărui titlu evit să îl traduc fiindcă limba sursă nu are aceeași dragoste pentru genuri aplicate substantivelor cum are limba țintă, deși adaptarea cinematografică este foarte ancorată în roluri de gen. Două femei, proaspete vecine, se descoperă una pe alta ca într-o oglindă distorsionată: Song-hee (Bang Eun-jin), gurmandă pasionată, lucrează ca bucătar după un divorț ostil, în timp ce Yoon-hee (Hwang Shin-hye), o scriitoare anxioasă, refuză să mănânce. Ce începe ca o analiză firavă asupra condiției femeii în societatea modernă coreeană, de la așteptările estetice la cele sexuale, se transformă încet dar sigur într-o dezgropare a unor psihoze care doar par individuale.
Fapt divers: Compulsion, cu Heather Graham și Carrie-Anne Moss, este bazat pe acest film.
The Gingko Bed (1996) reg. Kang Je-gyu
Considerat primul film sud-coreean în care sunt folosite efectele speciale la scară largă, The Gingko Bed este un fel de The Mummy al peninsulei, deși cel din urmă a îmbătrânit mult mai fericit, atât din punct de vedere tehnic cât și scriptic. Comparația este valabilă pe ambele planuri, căci filmul este despre un cuplu de îndrăgostiți care se confruntă cu un general înviat din morți care se hrănește cu inimi. Dacă deja sună a demență (similară de altfel) vă mai zic doar că unul din amorezi are sufletul blocat în patul din titlu în timp ce celălalt e reîncarnat și nu e chiar single. Ușor în sperieturi filmul este totuși de văzut (în special dacă găsiți o versiune calitativă vizual) pentru a avea o idee despre ce era considerat un blockbuster local în anii 90 și, din perspectiva mea, printre primele încercări de a ieși din rețetismul cinematografic luat de la americani în ce privește filmele de gen.
Fapt divers: Este filmul debutul lui Kang Je-gyu, considerat regizorul care a creat valul Hallyu cu succesele Shiri (1999) și Taegukgi (2004).
The Quiet Family (1998) reg. Kim Jee-woon
Oameni care au văzut prima oară un film coreean când au dat de Parasite și au fost șocați de critica tăioasă a capitalismului din el nu știu că asta e cam 70% din toată tematică cinemaului autohton (ajută aici o trecere prin istoria recentă a peninsulei, și cum sensibilitățile de stânga sunt sinonime cu el), iar probabil The Quiet Family este un antemergător foarte apropiat de operă lui Bong Joon-ho și un succes care a fost adaptat în mai multe țări din Asia.
Într-o sat de la poalele unui munte o familie cumpără o casă în speranța de a o transforma în han, induși în eroare de primarul locului că ar musti de turiști, când în realitate vântu bate nu doar pe creasta piscurilor. Primul individ care cere o noapte de cazare este tratat regește când apare, însă a doua zi îl găsesc spânzurat de grindă, iar de teamă că incidentul le va ruina afacerea familia se hotărăște să îl îngroape în propria curte. Însă povestea se repetă continuu cu următorii veniți.
O comedie pe cât de spumoasă pe atât de neagră, The Quiet Family te va speria prin viziunea absolut sumbră a direcției în care se îndrepta societatea coreeană la final de secol XX.
Fapt divers: Kim Jee-won este primul regizor sud-coreean care va lansa o miniserie pe platforma Apple TV+, intitulată Dr. Brain.
Unborn but Forgotten (2002) reg. Im Chang-jae
Un adevărat „one hit wonder” și filmul cu cel mai absurd titlu în engleză din această listă – în originalul se numește „Camera albă” – Unborn but forgotten a rămas în analele cinema-ului doar ca un alt film din curentul „ne bântuie tehnologia”, lansat de The Ring și Pulse. În el colcăie însă o cu totul altă frică decât alienarea urbană, legată mai curând de spațiul liminal absolut: uterul. O serie de morți ciudate în care victimele sunt femei însărcinate pe care le leagă un site pe care l-au vizitat cu niște săptămâni înainte de a muri este investigată de un polițist și o producătoare de emisiuni TV. Lucrurile se complică după ce producătoarea, care tocmai a trecut printr-un avort, este ultima persoană care vede conținutul site-ului. Maternitatea nu este o temă inedită pentru filmele horror, în acest caz absența ei forțată este punctul declanșator, filmul câștigă însă niște puncte bonus pentru jocul deliberat de-a „e mai înspăimântătoare fantomă sau status quo-ul”.
Fapt divers: Copiii din Coreea sunt considerați ca având un an în momentul în care se nasc.
Sorum (2001) reg. Yoon Jong-chan
Dacă pentru occidentali cea mai populară locație pentru o bântuire mică este o casă, preferabil ceva gotic, în Asia mai mereu ea se întâmplă la bloc. E lesne de înțeles de ce, în societăți în care generații întregi conviețuiesc în spații restrânse și spațiul locativ este limitat, oroarea cea mai mare se naște când stați unii peste alții în cutii de sardine. Claustrofobia inerentă unei astfel de conviețuiri cu străini este exact miza debutului Sorum (trad. Piele de găină, dar înțeleg de ce ar fi evitat titlul Goosebumps, luând în calcul asocierea în lumea anglo-saxonă cu producțiile de copii ale lui R.L. Stine), în care un taximetrist (Kim Myung-min) se mută într-un apartament dintr-un bloc pe punctul de a fi dărâmat. Individul ciudat și paranoic curând va observa că ceva foarte rău s-a întâmplat cu fostul chiriaș și că toți vecinii par să aibă câte o doagă sărită, și încă nici n-am pomenit de senzația care îi urmărește pe toți că sunt urmăriți de o prezență nu tocmai umană.
Fapt divers: Yoon Jong-chan este singurul regizor sud-coreean școlit în SUA, la Syracuse.
R-Point (2004) reg. Kong Soo-chang
Într-o țară care este în armistițiu de vreo 70 de ani și în care serviciul militar este încă obligatoriu războiul este un subiect atins constant în cinematografie – de fapt, mare parte din filmele care au stârnit interesul internațional sunt legate de conflicte militare, ca de ex. JSA: Joint Security Area. Dacă schisma peninsulei este minată constant inmixtiunea coreeană în alte războaie e rara avis, parțial fiindcă sapă adânc în niște adevăruri complet nepalatabile ale istoriei moderne sud-coreene. Din acest motiv R-Point, un film recepționat de critica internațională ca un horror mediocru despre dramele războiului, merită văzut cu o lupă mult mai atentă decât a fost făcut până acum.
Plasat în timpul războiului din Vietnam, în care trupe sud-coreene s-au văzut aruncate din cauza susținerii regimului totalitar al lui Singman Rhee de către SUA (în caz că vă întrebați la portretul cui se uită personajul principal înainte să își primească ordinele), o trupă de soldați, în frunte cu locotenentul Choi (Kam Woo-sung), este trimisă să recupereze o altă trupă presupusă dispărută într-o zonă misterioasă numită Romeo Point, după ce primesc o transmisiune ciudată de radio cu vocile lor. Ce urmează este probabil cea mai convingătoare înfierare a participării statului sud-coreean în acel război, dar și a futilății războiului în general, în care mâinile nimănui nu sunt curate de sânge.
Fapt divers: Filmul anterior al regizorului, Tell me something, este considerat Se7en sud-coreean.
Antarctic Journal (2005) reg. Yim Pil-sung
Singurul film din listă care tratează un subiect care pe mine personal mă sperie cel mai tare: explorarea de nebun pe coclauri. Cu o distribuție spectaculoasă, chiar și pentru începuturile valului sud-coreean, adică Song Kang-ho, Yoo Ji-tae (Oldboy), Park Hee-son (My Name) și Yoon Je-moon (Beasts clawing at straws), Antarctic Journal urmărește o echipă de exploratori care caută polul de inaccesibilitate din Antarctica iar pe drum găsește jurnalul unei expediții britanice care a avut loc cu 80 de ani în urmă și care începe să semen înspăimântător de mult cu experiența lor.
Fapt divers: La scenariu a lucrat și Bong Joon-ho, iar Yim Pil-sung apare ca extra într-o secvență în The Host.
Arang (2006) reg. Ahn Sang-hoon
Tema răzbunării a făcut valuri în cinematografia sud-coreeană (trilogia lui Park Chan-wook este esențială) dar ea este de asemenea perpetuă în genul horror, mai specific când vine vorba de „revenge fantasy” pentru acte de violență împotriva femeilor. În cinemaul est-asiatic tema merge mână-n mână cu puținele prezențe feminine pline de autodeterminare: fantoma este mai mereu spiritul unei femei nedreptățite.
Arang aduce în contemporan o poveste clasică din folklorul local, cea a fiicei unui magistrat, transformată în spirit răzbunător după ce este violată și ucisă, care nu se poate odihni până nu îi pedepsește pe toți bărbații care au comis fapta. Adaptarea este spusă prin prisma unei detective care investighează morțile suspecte ale unor bărbați care par a fi bântuiți de urmările unei crime pe care unul dintre ei a comis-o într-un sat când era tânăr, iar noul ei partenerul în anchetă este un polițist tânăr și nepriceput. Filmul jonglează cu elemente fantastice și procedurale polițiste și reușește să mențină tensiunea până la deznodământul surprinzător .
Fapt divers: Este primul rol (puține de altfel) într-un film al lui Lee Dong-wook, care este mai curând cunoscut pentru rolurile din dramele romantice tv.
A.P.T. (2006) reg. Ahn Byeong-ki
Dacă ați văzut vreodată Rear window știți că americanii urbani au câte ceva frici de trăitul la apartament, mai ales când e combinat cu niște voyeurism. Arunci deasupra o prezență fantomatică și iese acest film despre un designer de vitrine (ha!) care se mută într-un bloc nou și observă (uitându-se atent cu binoclul, evident) că serile, la aceeași oră, luminile din complexul de vizavi se sting misterios, iar a doua zi câte un locatar e găsit mort. Astfel începe un joc de-a șoarecele și pisica nu doar cu vecinii, care nu sunt foarte încântați că îi studiază cineva atât de atent, cu poliția, care încearcă în van să rezolve cazurile, dar și cu o fantomă care îți dă stingerea la propriu și la figurat. A.P.T. nu este doar inventiv în desfășurarea acțiunii dar oferă spectatorului una dintre cele mai înspăimântătoare efecte fizice fantomatice de la cele din Kairo încoace.
Fapt divers: Ahn Byeong-ki este producătorul mega-hiturilor Scandal Makers și Sunny.
Spellbound (2011) reg. Hwang In-ho
O combinație rară dar simpatică, Spellbound (intitulată anterior Chilling Romance) este o comedie horror de dragoste, dar care nu face rabat la sperieturi. Cu Son Ye-jin și Lee Min-ki, doi dintre idolii melodramelor coreene, în rolurile principale, această poveste probabil le va aminti celor care se uită la serialele coreene de Master’s Sun, deși filmul este cel care a deschis apetitul pentru o astfel de combinație de genuri.
El este un magician de stradă cu planuri mărețe iar ea o tânără care se ascunde în casă fiindcă de când era adolescentă vede și e urmărită de fantome. Cum ajung să găsească iubirea eternă include niște trucuri demne de Houdini și multe fantome. O îmbinare reușită, Spellbound este o vizionare plăcută pentru atunci când vreți să vedeți ceva cu prietena/ul care nu vor să doarmă după cu lumina aprinsă.
Fapt divers: A fost al șaptelea film la box-office-ul local în anul de lansare și e în continuare una dintre cele mai vizionate comedii romantice din ultimii ani în Coreea de Sud.
Deranged (2012) reg. Park Jeong-woo
Un film despre o epidemie parcă are alt impact într-o pandemie, nu? Deranged și The Host sunt similare ca punct de pornire: ceva se ascunde în apele din Coreea de Sud, gata să te mănânce, doar metoda e diferită. Misterul monstrului e chiar în titlul original: viermi paraziți. De ce ar fi un subiect care poate părea doar vag dezgustător material de horror? E adevărat că alta e reacția populației unei țări care până nu demult era în dezvoltare (da, asta înseamnă că te trezești mai des cu viermi intestinali), dar și pe tine te-ar speria o mutație a unor viermi care înainte infectau insecte și ajungeau să le transforme în zombi iar acum pot să le facă asta oamenilor. Bine dozat și piperat cu niște horror medical care l-ar face și pe Cronenberg să strâmbe din nas, Deranged te va face să te gândești de două ori înainte să te duci să te scalzi într-o apă curgătoare.
Fapt divers: Este primul horror cu temă medicală din peninsulă, urmat în anul următor de Flu. La ăla să vă uitați pe proprie răspundere.
Hide and Seek (2013) reg. Huh Jung
Lupta de clasă, cum am tot menționat, este o temă ubicuă în cinemaul coreean, iar în Hide and Seek ia poate una dintre cele mai terifiante forme. Filmul plasează conflictul dintre cei care au și cei care n-au atât în mintea personajului principal cât și în blocul luxos în care locuiește; Sung-soo (Son Hyun-joo) este un om de afaceri cu familia nucleară perfectă și o viață plină de ajunsuri, dar trecutul lui familial nu este tocmai curat și ironia face că tocmai de misofobie suferă. Când este anunțat de poliție că fratele lui, pe care nu îl mai văzuse de decenii, a dispărut, Sung-soo începe să îl caute iar ce descoperă îi pune în pericol viața perfectă. Hide and Seek minează atât de profund fricile noastre primare despre cămin și siguranța încât o să ajungeți să vă uitați mult mai atent la fiecare curier de acum încolo.
Fapt divers: Scenariul este bazat în linii mari pe niște reportaje ale unor cazuri reale ale unor oameni care s-au trezit cu chiriași de care nu știau prin casă, ascunși prin pereți sau pe sub pat.
The Piper (2015) reg. Kim Kwang-tae
Basmele se pretează mereu la ecranizări horror reușite, iar Coreea de Sud le consumă cu mare plăcere, cum s-a văzut deja cu Hansel and Gretel și The Red Shoes. Un motiv pentru asta este că formulă alegorică este permisivă cu introducerea diverselor critici sociale în construcția lor, iar asta putem vedea și în The Piper, a cărui titlu original este Oaspetele – important de notat că în coreeană cuvântul poate fi folosit metaforic pentru spirite, fantome.
După războiul din peninsulă, în anii 50, Kim Woo-ryong (Ryu Seung-ryong), un flautist amărât și olog, în drum spre capitală cu băiatul lui care suferă de tuberculoză unde speră că îi va găsi un leac, dă peste un sat parcă uitat de lume. În schimbul promisiunii că va primi o remunerație, care ar însemna salvarea pentru copilul bolnav, căpetenia satului (Lee Sung-min) îl angajează pe Woo-ryong să gonească șobolanii carnivori care i-au năpădit pe săteni de niște ani. Însă monstruosul nu este nici pe departe ascuns în șobolani iar odată ce promisiunea este încălcată oaspetele e obligat să întoarcă obrazul.
Fapt divers: O veți regăsi în film pe Chun Woo-hee, care un an mai târziu devenea celebră cu The Wailing.
P.S. Da, 13 sunt la număr.
Pisica din alcov 