Într-un oricare alt an majoritatea filmelor pe care le voi numi ar fi fost considerate „filme mici”, arthouse, tot ce scapă printre crăpăturile unui sistem cinematografic care în continuare mizează pe studiouri și bugete mari. Poate în alți ani aș fi ratat multe dintre ele, având deschideri minuscule în cinema-uri din State și inexistente în alte țări, trimise direct pe DVD sau VOD și îngropate de recenziile pentru lansări mult mai mari. Câștigătoarele detașate anul ăsta au fost platformele de streaming, uneori ajutate de lansări pentru filme (cu bugete medii) așteptate în cinema-uri, alteori cu propriile producții originale.
O abundență de conținut și o absență a limitărilor de vizionare au dus și la un fenomen până acum unic în critica de film: nu există un consens. Cu mici excepții (indiscutabile, aș spune) o să vedeți o plajă foarte mare de favoriți în rândul marilor publicații, ceea ce e doar îmbucurător, fiindcă arată că pe lângă calendarul standard de mari lansări în fiecare an, industria nu e formată doar din ele; există o lume întreagă de film și după toate Marvel-urile și Tenet-urile.
10. Spontaneous reg. Brian Duffield
Cine mă cunoaște știe că de la Skins încolo eu și materialele despre adolescenți nu prea ne pupăm, din motive evidente: majoritatea nu-s prea bune și eu am îmbătrânit înainte de vreme (singurul meu comentariu la Skins era mereu „de unde au mormolocii ăștia bani de atâtea droguri”). Însă uneori astrele se aliniază, scenariul e bun (Brian Duffield este și autorul scenariului Love and Monsters, o comedie post-apocaliptică foarte reușită) și actorii nu mă enervează. Este cazul Spontaneous, comedie coming of age nihilistă despre Mara (Katherine Langford), o adolescentă în an terminal la propriu, căci ea și colegii ei sunt oricând în pericol de a exploda. Metafora pentru existența adolescentului american, mereu la mila cuiva cu o supărare și o armă, este evidentă aici, dar reușește să nu devină gimmick tocmai datorită jocului natural – iar Langford este o revelație, care aduce aminte de Winona Ryder în Heathers.
De văzut când vrei să-ți aduci aminte că YOLO (neironic).
9. Palm Springs reg Max Barbakow
Uneori providența e un PR mai bun pentru un film decât orice companie specializată, căci când altcândva ar fi avut un asemenea succes un Groundhog Day la o nuntă? Exagerez, Palm Spring ar fi fost o apariție simpatică și într-un an în care nu ne-am simțit cu toții de parcă suntem prinși într-o buclă temporală, căci Andy Samberg și Cristin Milioti (și o distribuție secundară formată din J.K Simmons, Camila Mendes și Tyler Hoechlin) în roluri de nuntași blestemați de zeii timpului fac rolurile carierelor lor de până acum. Ajutat de un scenariu care înțelege perfect genul, stors parcă în ultimii ani până la ultima picătură de originalitate, Palm Springs reușește să mai spună câte ceva și despre cum, indiferent de curgerea timpului, noi controlăm cum ne salvăm (sau distrugem) relațiile cu ceilalți.
De văzut și văzut și văzut și văzut și văzut…
8. Sputnik reg. Egor Abramenko
Odată demult rușii erau campionii sf-ului, iar filme ca Sputnik capturează o parte din acea magie. Cu un scenariu surprinzător de bine închegat, o Oksana Akinshina în rol de doctoriță trimisă să afle ce exact îl bântuie pe un astronaut proaspăt întors pe Terra și o creatură care îi face pe facehuggeri să pară niște Grogu un strop mai fioroși, Sputnik mizează pe apetitul publicului pentru entertainment cerebral și fiori reci atent dozați. Un singur lucru recomand: fără Google înainte de vizionare, lasă monstrulețul să vină organic la tine.
De văzut când îți amintești de ultimele dude din seria Alien.
7. His House reg. Remi Weekes
Am văzut mult horror anul ăsta – și fiindcă situația o cere (am și eu terapiile mele cinematografice), și datorită accesibilității, căci cele mai multe dintre filme merg direct în VOD, în ciuda faptului că de niște ani toată critica vorbește de întoarce filmului horror prestige, ba chiar de autor (gândiți-vă la The VVitch și Hereditary). Cel care încă îmi mai bântuie conștientul este acest debut, surprinzător de sigur și atent construit, despre experiența unui cuplu de refugiați sudanezi. Bol (Ṣọpẹ́ Dìrísù) and Rial (Wunmi Mosaku, extraordinară și în Lovecraft Country) ajung în Marea Britanie și sunt plasați într-o casă provizorie, ambii știind că doar un comportament exemplar le va asigura șederea permanentă, însă fantomele propriei țări și ale fugii din ea nu le vor ușura situația.
De văzut pentru cel mai dărâmător twist de la Alegerea Sophiei încoace.
6. Ma Rainy’s Black Bottom reg. George C. Wolfe
În alte circumstanțe am fi vorbit despre acest film ca încă o adaptare reușită a unei piese ale titanului August Wilson de către echipa Denzel Washington – Viola Davis, va rămâne acum în memoria colectivă ca ultimul rol al regretatului Chadwick Boseman. În aceeași ordine de idei, în alte circumstanțe n-aș avea bucurii la teatru tv, o struțo-cămilă nefericită, însă subiectul este atât de neexplorat cinematografic (citiți câte ceva despre Ma Reiny, numită mama blues-ului) iar jocul actoricesc atât de inspirat încât pot ierta neajunsurile genului. Electric și înspăimântător de contemporan, Ma Rainy’s Black Bottom este o bucată vitală și revelatorie din istoria culturală americană.
De văzut și cu micul making-of de pe Netflix, ca să înțelegi exact ce am pierdut când a dispărut Chadwick.
5. Blow the man down reg. Bridget Savage Cole, Danielle Krudy
Dacă ai vrut vreodată un remake Practical magic fără magie și doar cu fărădelege, iată-l. Acest debut impresionant este plasat într-un orășel de coastă din New England, unde două surori trebuie să se descurce de unele singure după moartea mamei. Au însă o mică problemă: una dintre ele a omorât pe cineva. Sau poate chiar mai multe, căci acest loc în care singurul negoț pare a fi cel maritim și găsești pescari cântând pe la fiecare colț, precum un cor grecesc dement, ascunde multe alte afaceri necurate. Susținut de cea mai mișto distribuție feminină aparent secundară pe care am văzut-o în ultimii ani – June Squibb! Margo Martindale! Annette O’Toole! – Blow the man down ia premiul pentru cel mai inovator scenariu al anului.
De văzut când vrei să n-ai nici cea mai vagă idee încotro merge toată povestea.
4. The invisible man reg. Leigh Whannell
Cea mai surprinzătoare adaptare a anului și ultimul film pe care l-am văzut într-un cinema (amin), The invisible man nu datorează aproape nimic romanului lui H.G. Wells și totul lui Elizabeth Moss și intensității microexpresiilor ei, aduse aici în slujba poveștii unei victime ale abuzului domestic. Filmul are ca punct de pornire evadarea Ceciliei (Moss) din casa în care este ținută efectiv prizonieră de către Adrian Griffin (Oliver Jackson-Cohen, pe care poate îl știi din House on Haunted Hill), geniu într-ale tehnologiei, cu un interes deosebit în optică. Însă distanța nu este impediment pentru un abuzator cu asemenea resurse, și curând Cecilia își dă seama că acea scăpare a fost iluzorie. The invisible man este un thriller care reușește ceva ce alte filme de gen preocupate de subiect (The Woman in the window sau Girl on the train) se chinuie de ceva timp să facă: catharsis nu doar pentru gaslighting-ul constant prin care trece o femeie în societate, în care pare aproape că se luptă cu ceva ce alții nu văd, dar și o înțelegere profundă a ce înseamnă experiența abuzului intim asupra unei persoane.
De văzut când vrei să urăști și un tech-bro imaginar.
3. Sound of Metal reg. Darius Marder
Dacă 2019 a fost anul lui Adam Driver, 2020 este indiscutabil anul lui Riz Ahmed,
Sound of Metal, debutul regizoral al scenaristului lui Blue Valentine, fiind doar unul dintre rolurile care au potențial de a-i aduce niște nominalizări (Mogul Mowgli este celălalt). Jucând un toboșar de heavy metal, fost heroinoman, care își pierde subit auzul și se vede forțat să-și reconstruiască viața aflată oricum la marginea societății americane, Ahmed crează o figură aproape sisifică, violentă fizic, precum un arc mereu sub presiune, și dezgolită complet emoțional. El nu este însă singurul motiv pentru care Sound of Metal merită măcar o vizionare: firul narativ, intens personal dar oferind universalitate experienței în sine, este susținut de un montaj atent și o coloană sonoră care încearcă pe cât este posibil să îți arate cum este când nu mai auzi.
De văzut cu niște boxe serioase ca să înțelegi de ce îi spune sound design.
2. Small Axe reg. Steve McQueen
Fac un giumbușluc necinstit aici, dar e lista mea așa că îmi pot permite. Small Axe este de fapt o antologie compusă din cinci lungi și medii metraje regizate de Steve McQueen, deci vorbim de cinci filme distincte. Însă tematic ele toate reprezintă perspectiva autorului asupra comunității din Indiile de vest emigrată în Marea Britanie, poveștile traversând două decenii, din anii 60 până în 80. În ordinea apariției vorbim despre: Mangrove (cazul real al proprietarului unui restaurant cu specific din Caraibe, hărțuit ani întregi de poliție); Lover’s Rock (odă dedicată genului muzical reggae, întâlnit la petrecerile organizate în casele din Londra în anii 80, nefiind acceptat în cluburi); Red, white and blue (povestea biografică a lui Leroy Logan, un tânăr om de știință care se hotărăște să intre în poliție după ce tatăl său este atacat de doi agenți, sperând să schimbe sistemul din interior); Alex Wheatle (experiențele autorului a cărui nume îl poartă filmul în timpul încarcerării) și Education (Bildungsromanul unui băiat de 12 ani, trimis la o școală pentru copii cu nevoie speciale, deși „diagnosticul” este dat mai curând de culoarea pielii).
Expansiv ca și explorare a unor teme precum rasism, apartenență și lianturile care țin o comunitate puternică, și extraordinar în execuție, Small Axe este atât încununarea lui McQueen ca cel mai bun regizor britanic contemporan, cât și o demonstrație a talentului extraordinar al actorilor locali, ca John Boyega (Star Wars) sau Letitia Wright (Black Panther).
De văzut când îți vin idei crețe despre cât de bine au fost primite victimele colonialismului în patria „mamă”.
1. First Cow reg. Kelly Reichardt
În anul în care am fost distanțați atât fizic, cât uneori și emoțional și moral, First Cow a fost balsamul sufletesc la care m-am întors iar și iar. Pastorala lui Kelly Reichardt începe cu sfârșitul: o tânără care își plimbă câinele prin pădurile Oregon-ului de astăzi găsește două schelete care se țin de mână. Astfel suntem purtați înapoi în timp în perioada explorării frontierei de la începutul sec XIX și întâlnirea dintre Cookie (John Magaro), un bucătar care visează să-și deschidă propriul hotel și King-Lu, un visător care se vede afacerist. Împreună pun la cale o schemă de afaceri care implică furtul laptelui primei vaci aduse pe teritoriu, dar miza filmului nu se află în năzuințele lor antreprenoriale, ci în relația dintre cei doi și timpul pe care îl petrec împreună, care devine cu atât mai prețios cu cât tu, cel din fața ecranului, îi știi încheierea. First Cow pune visul american față în față cu dorința noastră naturală de a fi aproape de alții, de comuniune și apartenență, care va prima mereu în final.
De văzut pe post de dezinfectant după epoca Maga.
Demne de menționat:
Driveways reg. Andrew Ahn; The half of it reg. Alice Wu; Host reg. Rob Savage; Love and monsters reg. Michael Matthews; Birds of Prey reg. Cathy Yan; La llorona reg. Jayro Bustamante; Black is King reg. Beyoncé Knowles; Yes, God, yes reg. Karen Maine; The dark and the wicked reg. Bryan Bertino; Babyteeth reg. Shannon Murphy; The Assistant reg. Kitty Green; Never Rarely Sometimes Always reg. Eliza Hittman; Relic reg. Natalie Erika James; Koko-di Koko-da reg. Johannes Nyholm; Shirley reg. Josephine Decker; She Dies Tomorrow reg. Amy Seimetz; Bacurau reg. Kleber Mendonça Filho and Juliano Dornelles; Miss Juneteenth reg. Channing Godfrey Peoples; The Forty-year-old version reg. Radha Blank; Tigertail reg. Alan Yang
Pisica din alcov 