Știm deja, anul a fost greu, atât de greu cum n-am mai văzut, și în loc să vă scufund în truisme și lamentări zic să trecem direct la subiect: ce am văzut notabil în 2020.
La cinema? Puțin, foarte puțin, și nu văd redresată problema prea curând. Dar asta nu înseamnă că am fost văduvită cinematografic anul ăsta – deși am două privilegii: posed un proiector performant și un perete lăsat liber special pentru el; plus dețin abonamente la toate platformele de streaming disponibile în România. Așa că pentru mine anul a însemnat atât de mult material văzut încât am făcut un calcul matematic care pe hârtie mi-a dat o creștere procentuală de vreo 25% al „consumului”, și ș-așa eram ochi lipit de ecran pre-pandemie.
Înafară de creșterea dioptriilor asta înseamnă și că la finalul acestui maraton a trebuit să stau să chibzuiesc cum exact voi face anul ăsta orice fel de top cinematografic, căci oferta a fost mult prea bogată. Soluția este una de om leneș: separăm ficțiunea de non-ficțiune.
Probabil și voi v-ați surprins că ați căutat mult mai mult material din cea de-a doua categorie, și nu ar trebui să ne mire că Tiger King a fost deliciul de început de lockdown. Toți căutăm să înțelegem mai bine lumea și oamenii care ne înconjoară în circumstanțe extreme, așa că voi începe seria de articole best of cu documentarele de care m-am bucurat anul ăsta. Da, asta înseamnă că va (mai) urma și partea doi, ficțiunea. Coming soon!
10. Becoming reg. Nadia Hallgren
Becoming este extensia cărții de memorialistică a lui Michelle Obama, și experiențele fostei prima doamnă în timpul turneului de promovare a materialului. Atât de atent curatoriat încât pe alocuri chiar simți că te uiți la o odă în imagini, documentarul ar fi fost doar o bezea neîndestulătoare dacă ar fi apărut în cu totul alt mandat prezidențial. Juxtapunerea însă a acestei portretizări a unei femei inteligente și implicate social și dezastrul ambulant trumpian, explodat criminal pe timp pandemic îi conferă lui Becoming o patină nostalgică.
De văzut dacă ți-ai petrecut patru ani întrebându-te ce mai fac soții Obama după ce au părăsit Casa albă (răspuns: mai bine decât noi toți).
9. Feels good man reg. Arthur Jones
Stai oare nopțile și te întrebi cum naiba am ajuns în acest punct, cu toți tâmpiții/rasiștii/misoginii în poziții de putere? Sigur, „internetul” e răspunsul frust, dar ăla complex include (și aș vrea să glumesc) o broască antropomorfizată (ceea ce n-o să vedeți în The social dilemma). Care e legătura dintre Pepe (nu al nostru), 4chan, campania lui Trump și atacuri teroriste de inceli veți afla din acest film, dar asta e doar informația adiacentă. Feels good man este în principal despre creatorul lui Pepe, Matt Furie, un adolescent perpetuu care mereu și-a privit creația ca pe un bun comun, cam până când s-a trezit cu ea catalogată drept simbol al urii, urmat de lupta lui efectivă cu tot internetul ca să o ia înapoi.
De văzut când vrei să știi cum s-a reinventat pilda David și Goliat în zilele noastre.
8. The Booksellers reg. D.W. Young
Circulă o memă de câteva săptămâni despre cum să cumperi cărți n-are nicio legătură cu cititul acelor cărți; de departe cea mai bună descriere a acestui documentar (ar trebui să le sugereze cineva creatorilor să o pună ca titlu secundar). Un periplu haios prin lumea vânzătorilor de cărți rare, o meserie adusă în pragul dispariției nu doar din cauza apariției platformele masive de comerț online, dar și de blocajele ei intrinseci, The Booksellers subliniază niște probleme actuale despre ce înseamnă consumul și vânzarea de artă în secolul XXI.
De văzut dacă apreciezi glume de tip „un prieten scriitor a plâns când a aflat că prima ediție a lui Don Quijote e mai ieftină decât un James Bond princeps” și ai putea să o ascultați pe Fran Lebowitz vorbind la nesfârșit.
7. The Go-go’s reg. Alison Ellwood
Înainte de Haim, de Madonna și de Bangles au fost The Go-gos, un nume atât de obscur acum încât aduce o sclipire doar în ochii ălora care au trăit primele zile de MTV. Trupa nu a fost doar deschizătoare de drumuri, fiind primele femei într-o trupă de pop-rock care cântau la propriile instrumente și își compuneau singure piesele, ci și rămân unicele care au mers cu albumul de debut direct pe numărul 1 în topuri. Ce s-a întâmplat cu ele? Aflați din acest documentar, care diferă de multe materiale despre ele prin simplul fapt că toate membrele trupei au acceptat să fie intervievate pentru el, deci informația e „la cald” și uneori chiar nefiltrată de colegi sau manageri.
De văzut mai ales dacă nu știai că Belinda Carlisle a fost mare punkistă.
6. Time reg. Garrett Bradley
Ca gen documentarul este perceput de publicul larg ca fiind, în mare măsură și în majoritatea cazurilor, un compendiu de fapte, explicații și interviuri. Într-un cuvânt, scorțos. Lasă aceste prejudecăți la o parte și uită-te la Time, povestea unei femei de culoare a cărui soț a fost condamnat la 60 de ani de închisoare. Lansat într-un moment important în ce privește rasismul sistemic din America și cum întregul executiv a creat o bandă rulantă care duce direct spre închisoare pe viață pentru bărbații de culoare, filmul este o elegie în absență, format dintr-o colecție de înregistrări personale din două decenii ale unei familii din care un membru lipsește. Liric și atemporal (senzație întărită de imaginea alb-negru), Time evită activismul explicit (deși personajul central este în felul ei o activistă), mizând mai curând pe showing, not telling a costurilor generaționale a nedreptăților suferite de comunitatea afro-americană.
De văzut după ce dai un ochi și peste 13th.
5. Athlete A reg. Bonni Cohen, Jon Shenk
Poate, ca mine, ai urmărit cu lacrimi în ochi declarațiile a peste 140 (și numerele dor) dintre victimele lui Larry Nassar, doctor de medicină sportivă, la finalul unuia dintre procesele în care a fost condamnat pentru abuz sexual. Sau poate nici nu știi cine este, iar ăsta este documentarul pe care să-l vezi despre subiect, tocmai fiindcă nu este despre el. Athlete A este povestea primei gimnaste care l-a raportat Federației Americane de Gimnastică și curajul incredibil dovedit în fața amenințărilor și șicanelor unui întreg sistem care a făcut lanț uman în jurul abuzatorului, protejându-l timp de niște decenii și facilitând astfel maltratarea a undeva la 400 de atleți (victime declarate, numărul real este greu de estimat).
De văzut dacă ești un #metoo truther sau doar nu înțelegi de ce se tot plâng femeile astea, că doar au drept de vot?!
4. Dick Johnson is Dead reg. Kirsten Johnson
De ce altceva ai avea nevoie în 2020 dacă nu de o disecție a morții? Subiect tabu dar ubicuu, căci clișee cu taxe, pandemia l-a împins la suprafața conștientului colectiv într-un mod pe care umanitatea nu l-a mai întâlnit de la ultimul mare cataclism global. Dick Johnson is dead e un panaceu ideal pentru această frământare prin punerea în scenă de către regizoarea Kirsten Johnson (Cameraperson) decesul propriului tată, cu deplina lui participare, după ce este diagnosticat cu Alzheimer. O idee ce ar părea macabră devine un liant între tată și fiică (afectați extrem și de moartea mamei tot din aceeași cauză cu niște ani înainte) și un testament despre reziliența umană în fața inevitabilului dureros atunci când este filtrată prin creație artistică.
De văzut atunci când îți vine să plângi fiindcă tot auzi pseudo-argumentul „lasă că mureau oricum” despre părinții sau bunicii mult iubiți, plecați prea devreme dintre noi (căci unii nu vor să înțeleagă ce-i aia boală transmisibilă).
3. Crip Camp reg. Nicole Newnham, Jim LeBrecht
Mai țineți minte momentele definitorii din copilărie? Surse îmi zic că marea majoritate are măcar una dintr-o tabără, că-i de școală au ba, de iarnă sau vară. Ei bine, Crip Camp spune povestea unei tabere ca niciuna până atunci, creată de un hipiot habarnist dar bine intenționat, organizată la propriu pe butuci și voie bună, care a dus la nașterea mișcării pentru drepturi egale pentru persoane cu dizabilități. Anul era 1972 și tabără se numea Camp Jened, la care au fost trimiși doar copii care ori nu puteau să meargă, ori aveau disfuncții executive, ori dificultăți de învățare. Știi tu, cei pe care în tabere, sau în școli, sau în alte unități de învățământ la noi nu-i acceptă nimeni, și despre care încă se folosesc invective deloc inventive. Atât de plin de voie bună și speranță încât o să îl închei zâmbind cu gura până la urechi, Crip Camp îți arată că problema nu-i la cei cu dizabilități, ci la cei pe moment fără.
De văzut dacă nu înțelegi de ce să pui rampe de acces nu e un moft și cum o bordură fără spații denivelate este efectiv excluziune socială.
2. Disclosure reg. Sam Feder
Istoria filmului este de fapt un amalgam de numeroase istorii, toate depinzând de cine spune povestea și pentru cine, iar în ciuda unor scânceli ipocrite ale internauților care susțin că un film nu e atât de serios și în același timp tot ei sunt supărați dacă eroul nu-i tot un bărbat, ce vedem pe mari sau mici ecrane este în continuare formator de opinie. De asta probabil documentarul care are cele mai multe șanse să îți deschidă orizonturi până acum ori neștiute, ori ignorate, este Disclosure. Format din interviuri cu persoane trans din toate colțurile industriei, de la actori la regizori la critici, documentarul este o trecere în revistă a istoriei trans în film – asta dacă aveai cumva impresia că au fost inventate în 2010. Candid și relevant mai ales în această epocă în care homofobia clasică a pierdut teren însă vrea să se reinventeze în transfobie virulentă, oamenii care apar în Disclosure sunt cei mai în măsură să îți spună cine sunt, cum au fost reprezentați și cum putem schimba media care ne înconjoară astfel încât să fie binevoitoare pentru toată lumea.
De văzut și punct, pe bune.
1. Colectiv reg. Alexander Nanau
Implicarea mea emoțională în ce privește documentarul Colectiv (încă dinainte de a-l vedea) este unică în viața mea de cinefil de până acum, propriul meu moment de „I was there”, motiv pentru care nu pot argumenta acest plasament în niciun alt fel decât personal. Îi pot fi imputate varii neajunsuri tehnice sau formale documentarului lui Nanau, însă mizanscena unei tragedii personale, incendiul de la Colectiv, este surprinsă atât de șocant de onest în punctul transformării ei într-o tragedie națională (și datorită accesului în instituții care sunt complet claustrate pentru români) încât pentru mine, martor la evenimente, își depășește neajunsurile. Tocmai fiindcă este complet observațional, momentele în care Colectiv își permite apropierea de cei aflați în centrul dramei, victimele incendiului și cei pe care i-au lăsat în urmă, au un impact mult mai mare decât dezvăluirile din cazul Hexi Pharma sau dezastrul pe toate planurile din Ministerul Sănătății. Whodunit-ul jurnalistic este mai antrenant pentru publicul străin (cum s-a văzut și din recenzii), însă pentru un român ca mine povara disfuncției criminale a sistemului e dusă fără clipire (cazul Hexi Pharma nu a fost șocant pentru români, fiindcă încrederea noastră în instituții era complet absentă apriori) până când este confruntată cu suferința directă, fiindcă forțează recunoașterea propriei culpabilități în formarea și menținerea ei. Probabil de asta mi-a fost imposibil să îi întâlnesc privirea lui Narcis Hogea în oglinda retrovizoare în secvența de final.
De văzut atunci când vrei să știi ce simți când dă cineva cu târnăcopul într-o traumă colectivă.
Demne de menționat:
John Lewis: Good Trouble reg. Dawn Porter; Boys State reg. Jesse Moss and Amanda McBaine; Rewind reg. Sasha Joseph Neulinger; Welcome to Chechnya reg. David France; On the record reg. Kirby Dick, Amy Ziering.
Pisica din alcov 