Ca orice om care se respectă am o problemă psihică pe care mi-o tratez uneori cu rătăciri printre rafturi de Wikipedia sau Jstor. Aceste periple de multe ori scot la iveală numai orori (odată am citit despre penisul mârtanilor, vă provoc la un Google), însă cu puține ocazii am deschis o pagină ca să descopăr o informație la care să mă pot minuna precum o gaiță care tocmai a găsit o mărgică lucitoare. Iar mărgicile alea mă duc mereu cu gândul la un singur lucru „de ce dracu nu a scris nimeni un scenariu despre treaba asta?” Dacă vă gândiți acum „păi scrie-l tu”, regret să vă anunț că scriu mult prea multe momentan, așa că vreau să dau din bogăția mea de funduri de internet geniale și altora.
În această primă ediție vreau să mă lamentez că oricum nu avem destule filme despre imperiul asirian (sau babilonian). Știu, producători hollywoodieni ar avea niște „probleme” cu distribuția (adică ar trebui să găsească mai mult de un singur actor de culoare), însă doar imaginați-vă: The Mummy la infinit – bine, fără mumii și egipteni, însă tot cu robe, bătăi pe care și intrigi la palat.
Ca teaser vă voi oferi următorul „incident”, de undeva din primul mileniu î.Hr., pe când sacrificiile umane erau la fel naturale precum e pentru noi acum spălatul pe dinți (sper). Înafară de obișnuitele „ofrande” aduse zeilor, regii asirieni din dinastia Isin erau mari fani al mătrășitului doppelgangerilor. Dacă era prevestit (o știință exactă) că pe rege îl paște un pericol în locul lui era înscăunat un înlocuitor pentru 100 de zile, sub premiza că nenorocirea lovește pe funcții, nu individual. Iar dacă ghinionul așteptat nu însemna un deces subit, înlocuitorul (și consoarta lui) era sacrificat ritualic la sfârșitul perioadei și regele de drept revenea pe tron.
Doar că în cazul lui Erra-Imittī, rege al Isinului cândva între 1805–1799 î.Hr., nenorocirea n-a fost indusă în eroare de jocul „uite-l, nu-i”. Avertizat că se aproprie un bau-bau, regele l-a găsit pe echivalentul curții regale asiriene a lui Săndel, și anume un grădinar numit Enlil-bâni, să îi ia locul. În timp ce Săndel își aștepta obștescul sfârșit, adus de soartă sau de cuțite ceremoniale, adevăratul rege s-a prostit cu o ciorbă fierbinte și a dat în primire. Zic asta fiindcă traducerile textului oferă două versiuni: ori a dat pe el și s-a prăjit, ori s-a lăcomit și a înfulecat-o prea repede. Concluzia însă e aceeași: pe tron a rămas Săndel, grădinarul, care probabil și-a zis că a știut bau-baul cosmic ce-a știut și el are mandat divin.
După mintea mea din povestea asta ar ieși un film mult mai reușit decât Alexander (2004).
Surse:
Pisica din alcov 