Sau cum te simți când boala ta psihică este ciuca bătăilor
La 25 de ani eram în proces de recuperare după unul dintre cele mai grave episoade de anxietate din viața mea, iar unele dintre singurele lucruri care funcționau în a opri gândurile intruzive erau cărțile sau orice puteam să privesc ore în șir pe un ecran. La acea vârstă știam deja foarte bine care erau lucrurile pe care să le evit în astfel de crize: orice medical, în special House MD, dar și vagi medicale – melodrame cu mult sânge gen Grey’s Anatomy, absolut orice distopie cu tematica „totul a început cu o molimă” și tot ce a scris vreodată Cormac McCarthy. Fiindcă, dacă ați prins deja firul comun, anxietatea mea este din categoria ipohondrie, termen care în limba română este din născare peiorativ, spre deosebire de mult mai tehnicul englezesc „health anxiety”. Terminologiile însă de abia le învățam atunci, fiindcă în ciuda unui lung istoric (tratat pe rând ca isterie, hormoni adolescentini, probleme endocrine și, într-un final, încăpățânare, domle) diagnosticul complet și oficial tocmai îl bungheam, cu tot cu ce însemnau trigger-ele personale (da, eu sunt un fulg de nea dinăla care are nevoie să știe dinainte ce conține opera ta de artă, ca să programeze cât de tare se chinuie).
Și cum se manifestă anxietatea asta? Grija exacerbată față de propria sănătate (și a altora) este doar o fațetă, deși termenul este impropriu pentru gândurile intruzive care te macină – imaginați-vă că în orice moment creierul tău ori îți arată imagini cu diverse molime care te mănâncă pe interior sau îți urlă că mori – nu cândva, creierul tău nu e în fază filosofică, ci acum, CHIAR ACUM! Uneori e atât de convingător încât începi să manifești simptome (nu doar de anxietate, căci da, are simptome fizice, cum ar fi pântecărie acută, tahicardii și transpirații de păcătoși la biserică, printre altele), ci psiho-somatizezi diverse boleșnițe de care te temi. De exemplu, un an întreg am avut simptome neurologice, eram în faza „sigur am scleroză multiplă”, și creierul meu a executat mesajul. Ce ziceți, sună ușor gestionabil?
Expertiza mea progresivă în a-mi controla problema nu știa că se va lovi curând în mod conștient de două ice-berguri complet neprevăzute, dar care zăceau în apele mediatice de când lumea.
Primul a fost relativ dărâmător: am zis că e momentul perfect să citesc Intrigă matrimonială, romanul lui Eugenides. Mare fană Middlesex, m-am aruncat în Intrigă matrimonială fără să fac anchetă de conținut. În fond, era 2011, o vreme pură și neprihănită, când Facebook încă era doar o rețea pentru a te lăuda cu pozele din vacanțe, și dacă voiam să citesc și eu o recenzie străină a unei cărți trebuia să îi sun pe ăia de la NYT personal să fac comandă la exemplarul fizic. Mare mi-a fost încântarea să aflu că intriga era dată de faptul că personajul masculin era complet nedestinat fericirii matrimoniale fiindcă avea un caz încă nediagnosticat de sindrom maniaco-depresiv. Romanul se termină cu un divorț și un tânăr care e pe litiu, care îl face gras și neatrăgător (pleonasm în viziunea scriitorului), cumva diminuat ca personalitate în urma tratamentului și cu mine stând pe podeaua camerei mele pentru două zile, adâncită într-o disperare acută. Sigur, eu nu sunt maniaco-depresivă, dar era prima oară când eram lovită conștient de faptul că:
- Eu eram psihologic „altfel”
- Orice fel de psihologic „altfel” înseamnă că ești bun de maldărul de gunoi, te-ai stricat precum o jucărie defectă și nimic nu te mai repară.
Al doilea e legat de o nenorocită de pisică animată și m-a enervat atât de teribil încât am avut o migrenă care m-a convins pentru niște zile că fac un AVC (și ipohondrii pot să facă glume pe seama bolii lor, mai bune decât ce e la teveu). Mai țineți minte un desen vechi cu un câine forțos căruia îi e adusă acasă o pisicuță pe care o urăște la început, însă e profund îndurerat când crede că a fost băgată-n cuptor și făcută prajitură? Nu, nu vorbesc de pisica aia mică și adorabilă, ci de boul ăla gălbejiu din stânga, în a cărui cearcăne poți scufunda o fregată, și care apare și el pe acolo.
Vi-l prezint pe Claude the Cat, personaj Looney Tunes destul de obscur, a cărui singură trăsătură de caracter este că e, ați ghicit, un ipohondru. Ipohondria în lumea anilor 50 (când a fost produs desenul) era asociată, evident, cu frica, dar și cu lașitatea, o „micime” sufletească care se manifestă la Claude prin șicanele pe care încearcă să le facă celorlalte animale din ogradă, deși sunt mereu dejucate și Claude cade de prost. Fiindcă Claude nu e vreun antagonist priceput, e doar un penibil sperios, pus acolo ca să ai de cine râde.
Mai mult ca sigur vă întrebați „hai mă, ce dracu, un simplu pisic animat te-a scos din țîțîni?” Păi, vedeți voi, un Claude la douăzeci de reprezentări empatice sau măcar realiste a unei probleme psihologice n-ar fi o problemă. Bine, nu vă convine această proporție? M-aș mulțumi și cu una, sincer, fiindcă Claude, și ce spune el despre cum sunt priviți de către societate oameni cu anxietate legată de sănătate, este cam tot ce avem. Ziceam de anii 50, dar pot fi anii 1950 sau 1650, fiindcă perspectivele sunt aceleași.
La fel cum drobul de sare din Prostia omenească a lui Caragiale este începutul în mentalul colectiv românesc a asocierii oricărei forme de anxietate (care nu e rațională, dar nu e prostie) cu declinul intelectual (incidental endemic feminin la toți literații noștri de vază), startul la cimentarea stereotipului „ipohondrul” a fost dat de Molière. Le malade imaginaire, despre un nene a cărui boală imaginată este „doar” cea mai dezgustătoare trăsătură caracterologică, este ultima piesă a auctorelui, care și-a dat obștescul sfârșit după a patra reprezentație, dar nu înainte de a ne face pe toți care suferim de o astfel de anxietate echivalentul mediatic al unei sperietori de ciori – de temut doar pe beznă (necunoaștere), pe lumină ridicoli și subiect de amuzament.
Aș vrea să glumesc, dar haide să ne uităm puțin la lista deloc exhaustivă de pe Wikipedia despre personaje ipohondre.
Ce panoplie extraordinară (excluzând deja menționatele): două personaje de seriale SF, un doctor mizantrop și neplăcut și un specialist pe probleme tehnice care mai are și anxietate socială, o mamă instabilă de spion, un moșneag arțăgos și un băiat care posibil a fost supus la o formă de Munchausen by proxy (vă las pe voi să descoperiți care-i care). Deși de la distanță par a fi personaje foarte diferite, ipohondria pe care o au în comun e acolo să arate ori că sunt deștepți, dar stricați; ori serioși, dar stricați – nu dramatic, ci umoristic. Până și crizele lui Eddie (din IT) de ipohondrie sunt menite să fie debușeuri ilare și detensionante, o pauză bine-meritată înainte să apară Pennywise să ne sperie pe toți.
Neinclus în această listă este, evident, omul care a făcut din cam toate problemele psihologice o bășcălie tristă și cumva codată rasial de prin anii 70: Woody Allen. Înainte de a-și lua de nevastă propria fiică, cea mai mare crimă a lui Allen a fost o colecție de comedii despre nevrozele evreiilor din New York. O pleiadă de personaje care sunt prezentate ca neavând nicio problemă reală, doar isterii tratate de terapeuți „de lux”, au devenit pentru decenii bune nu doar ipostaze ale unui anumit loc și mediu cultural, ci modele despre manifestări psihologice serioase (manualele DSM nu au fost doar pline de homofobie la un moment dat). Iar cea care este cea mai luată la mișto este ipohondria, Allen jucând de obicei rolul de omuleț bântuit de această boală de salon literar, care îl face uneori să facă scandal la petreceri că cineva vrea să-l omoare servindu-i fructe de mare, el fiind alergic (închipuit).
Probabil acum vă întrebați „păi și ce dacă sunt arătați ăia care suferă de ipohondrie ca niște clovni în filme, cărți și chiar și desene pentru copii?”
Ce ziceam mai sus de codarea făcută de Allen personajelor? Când la 19 ani, după primul episod serios de anxietate, am întrebat (și eu cu jumătate de gură) dacă poate ar trebui să merg la terapie, mi s-a răspuns că „noi nu suntem evrei plictisiți și bogați” (v-am scutit de epitetul rasial). Iar eu am fost crescută de intelectuali, de acolo și referiri cinematografice elevate. Sunt convinsă că cineva exact ca mine, crescut în vreun cătun, și-a primit doar o scatoalcă peste ceafă și o trimitere mult mai poporală la drobul de sare.
Și poate dacă disprețul, ignoranța sau derâderea care îți este servită de cei din jurul tău mai poate fi ignorată uneori, stați să vedeți ce distractiv e când ești tratat așa și de oameni în sistemul medical. Acel prim episod serios de anxietate mi l-am petrecut la urgențe, unde efectiv am fost scoasă în râsete afară din sală. Și poate sunt dispusă să înțeleg retrospectiv de ce cineva care nu vine cu un infarct, ci doar un infarct imaginat, nu este în același grad de pericol, dar suferința este foarte reală și acută în ambele cazuri.
În fond însă, ca orice fel de problemă psihologică, și ipohondria a fost de la un moment dat catalogată ca „nevoie de atenție”, lucru care mi-a fost subliniat luni mai târziu de un tânăr ambulanțier la o petrecere. Tocmai ce își începuse stagiul și mi-a explicat cu lux de amănunte cum el i-ar lăsa să moară pe „ăia care vin cu venele tăiate”, fiindcă, nu-i așa, această „nevoie de atenție” trebuie pedepsită, posibil capital. Ăsta este reversul amuzamentului la vederea bolnavului „închipuit”, și l-am simțit și eu de peste un deceniu. De la doctori care te ignoră sau te amenință, până la a utiliza diagnosticul de anxietate pentru a nu te trata de alte probleme, sistemul medical (în special cel român) e mai pregătit să accepte probleme structurale care vin din lipsă de echitate pe bază de gen decât să trateze oameni cu probleme psihologice într-un mod uman (glumesc, ambele sunt situații utopice).
Lucrul cel mai trist este că, inevitabil, ajungi să crezi ce ți se spune despre boală, că ea ești tu și nu ai scăpare, că ești cumva concomitent damnat dar și o paiață penibilă de care trebuie doar râs, fiindcă nici tu nu ar trebui să te iei atât de în serios. Cred că nu trebuie să vă mai zic ce bucurie este să trebuiască să te mai lupți și cu toate astea, nu doar cu propriul creier care s-a hotărât că vrea să te mănânce de viu.
Deși în ultimul deceniu am început să vedem din ce în ce mai multe portretizări sensibile a mai multor manifestări psihologice, precum depresie sau anxietatea socială, ipohondrul rămâne în continuare un personaj-mecanism, unde mecanismul este slap-stick de tip alunecat pe coaja de banană, doar că gluma este să te uiți la cineva într-o teribilă suferință psihică.
În unele zile am vise mărețe, că vom schimba termenii care s-au transformat și ei în glumițe și că vom asigura servicii de sănătate mintală în același regim în care putem să tratăm membre rupte. În altele am modeste viziuni că o să vină o zi când mă voi uita la un personaj descris ca fiind, printre altele, și ipohondru, și nu va fi nici condamnat la nefericire, nici luat perpetuu în derâdere. Măcar unu acolo, de sămânță.
P.S.1. Eu sunt bine. Sunt un om norocos, fiindcă am acces la terapie. Asta nu înseamnă că m-am „vindecat”. De anxietate nu prea se vindecă nimeni, doar o controlează mai bine. Uneori atât de bine încât sunt sigură că oameni care mă cunosc vor fi surprinși să citească aceste rânduri, oameni care nu m-au văzut nici Claude the Cat, nici bolnavul închipuit vreodată. Însă chiar și atunci când e invizibilă, lupta se duce în capul meu în continuare, nu la fel de abitir ca la 19 sau 25 de ani, dar mereu acolo.
P.S.2. Cum e pentru un ipohondru într-o pandemie? La fel ca în oricare zi, urgența doar se mută din cap la toți cei din jur. Sunt obișnuită să mă simt în „pericol de sănătate”, mai ciudat e să-i văd pe alții având comportamente care pe mine m-au dus la terapie.
P.S.3. Dacă suferi de anxietate, te rog nu suferi în tăcere și cere ajutor. Mai ales în această perioadă au apărut mai multe linii telefonice unde poți suna și vorbi cu un psiholog care te poate consilia. De asemenea sunt multe aplicații foarte utile pentru diverse nevoi, de la calmarea simptomelor anxietății până la întregi cursuri de CBT (cognitive behavioral therapy) în forme ușor accesibile.
Dacă ai resursele financiare necesare nu ezita să-ți programezi o ședință de terapie. Știu că este scump, însă un bun terapeut este esențial în lupta cu anxietatea.
Pisica din alcov 