Umanitate și civilizație

Sau cum au sfeclit-o filosofii și pe asta

 

Probabil ai ajuns să te temi să te mai uiți la știri. Veștile nu sunt niciodată bune (nu că ar fi ele vreodată la știri). Ba mai mult, ai început să ai dubii serioase că merităm să supraviețuim ca specie, dacă nici într-o pandemie nu putem să trecem peste diversele lucruri care ne despart și să demonstrăm puțină umanitate și civism. 

Te înțeleg perfect, și pe mine mă macină aceeași disperare, așa că încerc de ceva vreme să caut lucruri care ridică moralul. Așa am ajuns la cartea lui Rutger Bregman, Humankind: A hopeful history. Pe Bregman probabil îl vei recunoaște ca tipul care i-a luat la mișto pe miliardarii care se fofilau de a vorbi despre taxe la Davos, însă este o figură cunoscută nu doar în Olanda nativă, ci în toată Europa, jurnalist cu studii superioare de istorie și autor cu numeroase cărți publicate, printre care Utopie pentru realiști (tradusă la Litera). 

Humankind este cea mai recentă carte tradusă în engleză, un tratat interdisciplinar despre adevărată natură a ființei umane, care tinde să se îndrepte mai mereu spre bunătate și întrajutorare. Poate părea o afirmație șocantă sau profund naivă, mai ales dacă ne gândim că aproape toți pilonii civilizației (în special occidentale) au la bază ideea că omul este, din naștere egoist moral (conform filosofilor), sălbatic și ușor dominat de furtuni hormonale (conform biologilor de până-n anii 60), controlat de impulsuri sexuale aberante (conform psihologiei freudiene) și damnat din start de păcate (conform creștinismului). Bregman dorește să demonteze aceste dictoane arătând că istoria umanității este mai curând un lung șir de acte de altruism, începând cu adevăratul Împărat al muștelor, care este subiectul primului capitol al cărții, reprodus într-un articol în Guardian

În ciuda viziunii cinice despre cât de fragilă este civilizația și cât de greu poate fi menținută când nu există forțe care să o impună în opera lui Golding, realitatea a fost cu totul alta: șase băieți (adolescenți chiar, și doar știm ce bombe hormonale sunt) naufragiați pe o insulă pustie au avut o asemenea grijă unii de alții încât atunci când unul din ei și-a rupt piciorul tratamentul pe care i l-au aplicat i-a impresionat și pe doctorii care i-au consultat după ce au fost salvați. Iar acesta nu este un caz singular, Bregman aducând numeroase cazuri reale, studii și documente ca dovadă pentru spiritul nostru, ei bine, uman.

În timp ce citeam nu am putut să nu mă gândesc la faptul că, pentru o specie perfect conștientă de cât de dependenți suntem unii de alții pentru o minimă stare de bine, suntem în continuare ferm convinși de propria nevolnicie, ba chiar siguri că ea este înscrisă în propriul ADN. Doar că lucrurile nu stau deloc așa, iar poate peștera Shanidar oferă una dintre cele mai pertinente explicații de ce. 

În anii 50 o expediție organizată de antropologi de la Universitatea Columbia a dus la descoperirea unor cimitire pre-neolitice care conțin rămășițe a mai mult de 30 de umanoizi vechi de peste 10.000 de ani. Inițial echipa a excavat rămășițele a opt adulți și doi copii neanderthal, fiecare din ele oferindu-ne detalii importante până atunci absente despre specie. Dintre ele, Shanidar 1 este poate cea mai șocantă pentru un Homo sapiens modern, care are o cunoștința limitată despre oameni considerați primitivi (termen care a dispărut din antropologie tocmai după descoperiri ca Shanidar), fiindcă arată o structurare socială ghidată de empatie, nu de violență sau supraviețuire. Poreclit Nandy de către excavatori, acesta avea probabil la momentul înmormântării între 30 și 45 de ani și era un bărbat cu diformități grave: un craniu fracturat care îi afectase vederea, o boală congenitală care dusese la o potențială amputare a brațului drept, pierderea parțială a auzului și fracturi la ambele picioare. Însă acestea nu erau cauza decesului, ci afecțiuni de care a suferit de-a lungul vieții, care pentru un neanderthal fusese remarcabil de lungă. Cum a putut supraviețui acest om într-o societate pe care noi am suspectat-o mult timp ca fiind dictată de principii de tip „cine nu muncește nu mănâncă”? Ei bine, suspiciunile (și proasta înțelegere a principiului darwinian ”supraviețuirea celui mai puternic”) par că se sfărâmă când sunt confruntate cu surse istorice, iar Shanidar 1 este dovadă tangibilă. Deși cel mai probabil nu avea cum să-și ajute familia sau grupul și ar fi putut fi considerat o povară, fiindcă dizabilitățile de care suferea i-ar fi făcut viața de zi cu zi dificilă, Nandy a fost ajutat de cei din jur, astfel încât a ajuns la o vârstă venerabilă. Chiar simplul fapt că a fost „îngropat” (un ceremonial presupus ca fiind specific pentru Homo sapiens) arată că Nandy a fost îndrăgit și cineva i-a purtat de grijă. 

Shanidar 1 a schimbat multe din concluziile antropologice despre oamenii preistorici, punând niște întrebări foarte importante despre ce considerăm umanitate și cum se manifestă ea, însă ce pare să fi fost mereu clar pentru acea ramură a științei este că umanitatea noastră este intrinsec legată de ideea de civilizare. Ira Byock, doctor și autor, reproduce într-una dintre operele sale o conversație între un student și antropologul Margaret Mead, în care cel dintâi vrea să știe care a fost primul semn al civilizării în rândul omului. Răspunsul este frust: un femur vindecat. Dacă „legea junglei” primează nu vei găsi la un mamifer acel os vindecat, fiindcă el este o parte esențială a mobilității, al vânătorii și supraviețuirii. Un femur vindecat înseamnă că altcineva a avut grijă de acea vietate, a vânat pentru ea, a ținut-o în siguranță față de alți prădători. De fapt, primul semn al civilizației este compasiunea. 

Mai curând această compasiune se dovedește a fi de fapt o trăsătură al codului nostru genetic, motivul pentru care suntem o specie „de succes” care a populat planeta: când e greu ne ajutăm unii pe alții, ne oblojim rănile, ne ținem reciproc în siguranță.

Dacă ai nevoie de o „stea polară” în această perioadă, un compas spre credința că nu suntem brutali și violenți din naștere, sper să fie Nandy cea pe care o alegi. Și poate ajungi să răsfoiești și Humankind, eu am găsit-o un adevărat balsam emoțional.

Surse:

The Neaderthals that taught us about humanity

The Skeletons of Shanidar Cave