Maică-mea, când avea puțin timp liber, se uita la Tânăr și Neliniștit. Știu, și eu am avut același dispreț pe care îl simțiți voi acum când am întrebat-o de ce își pierde vremea cu o asemenea telenovelă – aveam 15 ani, nu știam ce-i ăla job sau să îți dorești doar să te scurgi într-o canapea când ajungi acasă. Răspunsul mi s-a părut o scuză nu foarte pertinentă, dar din când în când mă mai gândesc la el, și nu doar fiindcă acum sunt lovită de sus numitul fenomen al canapelei.
N-am simțit niciodată o mare iubire pentru Dracula, din varii motive, care includ, dar nu se limitează la: dispreț național, iz de misoginie, întâlniri timpurii cu alți vampiri mai interesanți. Probabil de asta nu am niciun preferat în lupta ecranizărilor, deși există un suportabil detașat, al cărui merit nu este nici regia, nici actorii, nici scenariul.
De fapt, pentru mulți ani după ce l-am văzut prima dată, secvența care mi-a rămas în mintea a fost cea a unei femei îmbrăcate într-o diafană rochie roșie care se plimbă noaptea într-un labirint.
Vorbesc despre Bram Stoker’s Dracula, lansat în 1992, regizat de Francis Ford Coppola și care-i are în roluri principale pe Gary Oldman, Winona Ryder și Anthony Hopkins, o operetă cinematică atât de luxuriantă visual încât aproape uiți că are mai mult stil decât substanță, un act trei complet neinteligibil structural și extraordinarul ghinion să îl fi angajat pe Keanu Reeves.
Acest aproape însă a fost garantat de munca extraordinară a lui Eiko Ishioka, designerul costumelor, care reușește să transforme o artă de multe ori neobservată în cinema în punctul central.
În materialul de making-of, Coppola vorbește despre cât de important a fost pentru el ca filmul să se bazeze pe costumele pe care le poartă personajele, hainele luând rol de mise-en-scene, de platou pe care se întâmplă acțiunea. O abordare clasică a acestui edict probabil ar fi însemnat un design competent al epocii operei literare, și în multe cazuri acest clasicism este în sine o reușită, deoarece spectatorul este sensibil mai curând la anacronisme pe care le percepe ca „ieșiri” din poveste – un astfel de design competent putem vedea în Titanic, de exemplu.
Însă Coppola a înțeles ce n-a priceput domnul ministru Agathon, că Dracula este, în esență, un basm, atemporal și rupt de considerente „veridice”, despre un zburător ceva mai sângeros. Interpretarea lui Eiko Ishioka este, la prima privire, literală, mustind tonuri de roșu. Însă ca orice mit, și costumele din Dracula relevă mai multe planuri de simbolism, probabil fiindcă sferele culturale de care aparțin sunt duale, designerul îmbinând modele și însemne orientale și occidentale.
De exemplu, pelerina. Tradițional, pelerina neagră a lui Dracula a devenit un laitmotiv al rău făcătorului, că e supernatural au ba, de la parpalacul înfășurător al lui Lugosi până la covorul vânturat de pe umerii lui Darth Vader. Însă în viziunea lui Ishioka pelerina se transformă într-un kimono roșu, cu steme care reprezintă o combinație între un dragon și o pasăre phoenix în zbor. Modelul este întâlnit la casele regale chineze, care aveau ca simbol al puterii dragonul purtat în piept. Întâlnirea acestor două ființe mitologice nu este o întâmplare, în tradiția fengshui sunt considerate cuplul perfect, și găsim pasărea phoenix în costumele Elisavetei, soția domnitorului Vlad Dracul.
Pentru o altă perspectivă asupra întâlnirii între Est și Vest în costumele lui Dracula putem să ne uităm la pijamaua super confortabilă de dormit în cavou. Inspirată de Sărutul lui Gustav Klimt, pe care Ishioka l-a considerat cromatic ca fiind apropiat de arta japoneză, haina este o combinație de elemente iconografice creștine și arabescuri orientale.
Există și o progresie interesantă cromatică, dacă facem juxtapunerea personajelor Dracula și Mina, povestea lor fiind pusă în oglindă: în timp ce costumele lui se transformă din culori primare, tari la absența lor (gri), hainele Minei îi arată progresia de la o femeie de o anumită condiție socio-politică, dar și psihosexuală, la descătușare ambelor.
Eiko Ishioka nu îmbină doar culturi în costumele sale, dar este și inspirată din lumea naturală, utilizând elemente organice, menite să sublinieze trăsături ale personajelor.
Cum vedem în scena în care îl descoperim pe Renfield transformat în slujitor fidel al prințului întunericului, forțat să se hrănească cu ființe neînsemnate, chiar el arată cu o insectă datorită costumului.
Același principiu funcționează și în crearea costumului de luptă al lui Vlad Dracul, textura fiind inspirată de carapacea unui tatu, în timp ce forma trimite la costumele de luptă ale samurailor.
Personajul meu preferat rămâne, ca prima iubire, Lucy Westerna. Folosită pe post de exemplu „fără dorințe sexuale, fetelor” în cartea lui Bram Stoker, Coppola îi oferă totuși autodeterminare (deși nu uită să o pedepsească la final pentru ea) și Ishioka i-a asigurat statut cult prin costumația spectaculoasă.
Lucy este, din punct de vedere a prezenței vizuale, cel mai ancorat personaj într-o epocă istorică, un fel de emblemă a femeii din fin de siecle. Roșcată, cu o figură pre-rafaelită, pe Lucy nu o vezi cu umerii acoperiți cât e încă în viață.
Ba mai mult, sexualitatea ei este indirect telegrafiată prin simple detalii atașate costumelor: când este în prinsă în activități sociale (n.b. activitățile sociale pentru tinere însemnau găsit de ibovnici), Lucy este arhetipul femeii „șerpoaice”, erotică și periculoasă din acest motiv.
În ce privește scena de care pomeneam la început, rochia diafană, cu pelerină, este un compleu de noapte, similar unui caftan. Mai importantă decât culoarea (nu este roșie, ci portocalie) este aici textura transparentă- cum îi stă bine unei domnișoare de moravuri ușoare.
Odată moartă, sau „nemoartă”, Lucy este transformată în altă reptilă, o șopârlă cu guler, care se zburlește când este în pericol. Detaliul cel mai important aici este că această monstruozitate de rochie, care devine chiar giulgiul lui Lucy, este rochia ei de mireasă. Nu este întâmplător că acel guler elisabetan este de altfel reprezentativ pentru un personaj istoric celebru pentru independența dată de starea ei civilă.
Acestea sunt doar o mică parte din costumele din film, iar fiecare dezvăluie puncte cheie despre personaje și intențiile lor. Vizionări repetate ale filmului lui Coppola mi le-am argumentat mereu doar pentru ele, pentru geniul creativ care se dezvăluie în fiecare fald de material, în fiecare cusătură atent plasată.
Ah, de ce zicea mama că se uita la Tânăr și Neliniștit? Pentru gablonțuri.
Bonus:
Eiko Ishioka a primit un Oscar pentru designul de costume din Dracula, iar inventivitatea ei mai poate fi admirată în filmele lui Tarsem Singh: The Cell, The Fall, Immortals și Mirror Mirror.
Surse:
The Costumes are the Sets: The Design of Eiko Ishioka (Dracula Behind the Scenes
Eiko Ishioka: Celebrating the designer’s extraordinary costumes for Bram Stoker’s Dracula
Stage costumes in “Bram Stoker’s Dracula” movie. Part 1: Dracula and Elisabeta / Mina
Stage costumes in “Bram Stoker’s Dracula” movie. Part 2: Lucy, Dracula’s brides, Jonathan Harker, and others
Bram Stoker’s Dracula: The Costumes Are the Sets
HOW AN APOCALYPSE NOW POSTER LED TO OSCAR-WINNING COSTUMES FOR BRAM STOKER’S DRACULA
Eiko Ishioka obituary
Pisica din alcov 