Madoka magica, sau cum dopamina mea are nevoie de sintetizatoare

Oricât de trist ar fi pentru oamenii din familia mea, care au încercat din răsputeri și cu Prince, și cu Led Zeppelin, ba chiar și cu Lambada, melodiile pe care le știu și acum pe de rost din (cât de cât) fragedă pruncie sunt cele din anime-urile la care mă uitam pe posturi nemțești sau italiene. 

Înainte să-mi sară în cap cei care n-au copilărit chiar la granița dintre revoluție și lumea ”liberă”, nu este vreo mostră de snobism, doar asta aveam la dispoziție. De la jumătatea anilor 90 piața de cultură japoneză era pe un mare val, vânzând produse media, în special animație pentru copii, peste tot în Europa. Posturi americane de animație ori nu aveau distribuție în România, ori programul nu era foarte permisiv pentru copii pre-adolescentini – să ne amintim epoca Ren & Stimpy și Rugrats – iar producțiile japoneze au venit cu produse noi pentru un public pe care toată lumea și-l dorea în fața TV-ului. De aceea nu puteai deschide un RTL sau un RaiUno la orele 9 dimineața și să nu găsești un Pokemon, un Dragon Ball, sau chestii din-alea pentru fete, cum le numeau colegii de școală. Doar că, pentru o fată, ”chestiile alea” erau o lume complet nouă, după o copilărie timpurie petrecută nevăzând niciun fel de protagonist feminin în animație serializată (cu două excepții, Captain Planet și Power Rangers, dar acolo personajele erau oricum secundare, mai important era să vinzi figurina, mulțumim Saban!). Și dintr-o dată, n-aveam doar câte una (de sămânță), ci un grup întreg, în care toți eroii sunt fete. 

Dacă vreți să vă dați seama cât de disperate eram cu toatele după personaje cu care să ne identificăm întrebați orice femeie din generația mea cât de tare iubește Sailor Moon. Iar eu sunt atât de reprezentativă încât am două tatuaje în temă și un creier care reacționează precum câinii lui Pavlov când se lovește de anumite acorduri muzicale. Cumva, dacă aud o fată cântând în japoneză pe un BPM adecvat și cu efectele de rigoare mă ridic subit să dansez. Nimic altceva, muzical vorbind, nu îmi provoacă aceeași fervoare. 

Unde exact se face asocierea în sinapsele mele? Începe cu madoka magica originală, evident (pentru necredincioși, termenul a devenit interșanjabil pentru acest gen de anime, în care o protagonistă are puteri, și personajul în sine), deși versiunea în limba originală a ajuns la mine foarte târziu, în adolescență. 

(La comparație, să vedeți ce frumos e la teutoni.) 

Compoziția muzicală însă a devenit emblematică pentru gen – inițial acompaniament tipic de ani 90, dar musai voce feminină și puternică. Puteți face o comparație aici cu melodia de generic al anime-ului Revolutionary Girl Utena (lansat în 97).

Dacă mă uit în istoricul personal extrapolarea de la anime Madoka magica la muzică de gen s-a întâmplat destul de repede, dar cumva pe palier adiacent. În adolescența târzie unul dintre serialele mele preferate era Paradise Kiss, un josei mai răsărit (tot pentru necredincioși, josei este un gen de anime pentru femei tinere), și coloana sonoră era jumătate din atracție.

Ironia aici este că nu am nicio apetență deosebită pentru muzica japoneză în general (de la pop până la visual kei), nu rezonez în mod special tematic sau lingvistic, dar când urechea îmi este lovită de o progresie synth sunt pierdută.

Ce voiam să zic e că, în plină pandemie, doar un playlist cu toate fetele magice pe care le-am găsit prin Spotify m-a putut da jos din pat nedeprimată.

Bonus:

Dacă nu vreți chiar japoneză se poate și un rickroll.