Ne întâlnim și anul ăsta în plen, dragilor, pentru a vă transmite ce filme au rupt marele, micul și foarte micul meu ecran în 2019.
Da fine, de la măreț la colosal:
10. Homecoming: A Film by Beyoncé (co-reg. de Beyoncé și Ed Burke)
Te-ai întrebat vreodată cum s-au simțit ăia la Woodstock când le-a chitarist Jimmy Hendrix imnul coloniilor? Ăia de pe Wembley când Queen a transformat un public de rockeri într-o operetă bohemiană? În general ambalajul artistic al unui spectacol în cadrul unui festival nu este chiar performanță de album, asta și fără toate drogurile care te-au ajutat să ai impresia că îl auzeai pe Dumnezeu când a pus Moby în Mamaia. De asta documentarul celor două concerte pe care le-a susținut Beyoncé anul trecut la Coachella e probabil singura experiență religioasă pe care o vei avea fără ajutorul amfetaminelor. Nici măcar nu trebuie să îți placă muzica ei ca să rămâi profund impresionat de dimensiunile spectacolului și capacitatea vizionară a unei femei care e aproape de o vârstă cu tine, doar că ție ți-e uneori și greu să te dai jos din pat să duci gunoiul.
Bonus: Tranziția Freedom – Lift Every Voice and Sing – Formation te va face să plângi din primele 5 minute, chiar dacă până acum nu știai că Beyonce e o femeie de culoare.
9. Booksmart (reg. Olivia Wilde)
Cine și-ar fi imaginat că 13 va face noul Superbad? Bine, asta dacă Superbad ar fi depășit faza de ”uite ce haioasă e sperma” și sindromul 16 Candles conform căruia poți face sex cu o fată doar dacă e moartă de beată, și atunci, apropo, îi spune viol. Deștept și haios, Booksmart e și un fel de calendar al tuturor actorilor sub 25 de ani pe care îi vei vedea în următorii ani peste tot.
Bonus: Billie Lourd, fiica lui Carrie Fisher, creează un personaj parcă desprins din jurnalele maică-sii.
8. Birds of passage (co-reg. Cristina Gallego și Ciro Guerra)
O dramă de familie, presărată la prima vedere cu elemente de telenovelă: fete gata de măritiș, băieți care n-au bani de zestre, un unchiaș pus pe rele. Telenovelă am zis? Mai curând dramă shakesperiană, dacă bardul s-ar fi născut columbian indigen.
Bonus: E ca și când te uiți la Narcos, dacă nu ești genul care are erecții doar la simplul auz al numelui Escobar și nici nu crezi că Mutu e băiat deștept că și-a luat nevastă de-acolo.
7. High Life (reg. Claire Denis)
Mai ții minte când ziceai că îți place Tarkovsky? Probabil de atunci mai mergi la cinema să vezi SF-uri doar când mai face Nolan unu, deși în fiecare an ofertele independente sunt numeroase. De fapt cui îi mai pasă și de la Nolan când ai patru Marvel-uri pe an, în care nu se întâmplă niciun fir narativ înafara ecranului, poate fi urmărit și de cei cu pierderi de memorie pe termen scurt fără să piardă nimic și îți dau aceleași revelații emoționale ca atunci când te duci la budă fără telefon. La High Life, un produs la fel de impenetrabil ca nava-cutie în care se îngrămădesc deținuții zvârliți spre o gaură neagră, te uiți când vrei să fii simultan dezgustat și extaziat de natură umană, oricare ar fi ea. Dacă preferi mai curând metafore cu biblioteci în găuri negre în loc te poți uita oricând la Interstellar.
Bonus: Da, ăla chiar e Andrew 3000 din Outkast.
6. One child nation (co-reg. Nanfu Wang și Jialing Zhang)
E momentul perfect să te uiți la acest documentar despre politica copilului unic implementată în China între 1979 și 2015, o să stea bine lângă sarmale și materialul Recorder al aniversării noastre revoluționare de perlă. Undeva între interviurile cu doctorii de sat care erau forțați să sterilizeze femei și traficanții de fete care se laudă cu dimensiunea afacerii poate îți faci timp să o suni pe maică-ta să îi zici că o iubești.
Bonus: Dacă ai prieteni anti-choice uitați-vă împreună. Pe ei o să îi încânte cam până la minutul 50, pentru tine expresia lor de la finalul filmului poate fi o bucurie care te va ține o viața.
5. Atlantics (reg. Mati Diop)
Într-un deceniu ne vom uita la cinematografia africană la fel cum ne minunăm astăzi la cea asiatică. Cârcotașii vor sublinia probabil că majoritatea creatorilor fac parte din diaspora europeană, dar ce altceva ar putea fi mai just karmic dacă nu o colonizare soft-power din interiorul teritoriul cuceritor? Atlantics ar putea fi prima lance a fenomenului, recunoscut la Cannes-ul de anul ăsta cu Grand Prix-ul juriului și, în loc de sinopsis, vă spun doar două cuvinte, care probabil n-au mai fost asociate vreodată: gotic senegalez.
Bonus: Disponibil pe Netflix din decembrie, dar probabil ți-ai pierdut vremea cu Marriage Story în tot timpul ăsta.
4. Hustlers (reg. Lorene Scafaria)
De când s-a lansat filmul mă tot întreb dacă diagrama Venn a tipilor care au ringtone cu tema muzicală a seriei Nașul și cei care au umplut internetul cu îndemne de a le pedepsi cu moartea pe femeile după a căror experiențe e adaptată poveste e un cerc perfect. Hustlers nu are o teză foarte subtilă, asta dacă nu cumva sufletul tău vibrează de tristețe când te gândești la Jordan Belfort – știi tu, nenea ăla care a produs Wolf of Wall Street, care e absolut întâmplător despre cum a fraudat oameni și după a făcut doar 2 ani de pârnaie. Dacă da probabil tre să mai citești încă o dată cu atenție Robin Hood.
Bonus: Am remarcat cu încântare că o subtitrare locală a reintitulat filmul în Prostituatele. Aștept curioasă varianta neaoșă a piesei lui Jay-Z Can’t Knock the Hustle.
3. The Farewell (reg. Lulu Wang)
Știi senzația aia de irealitate bizară, cu tușe de depresie suicidală dar în același timp sinistru de amuzantă, pe care o ai când îi vizitezi pe ai tăi la țară? Cam așa te simți la The Farewell. Nu vreau să zic că e echivalență perfectă între experiența de român din provincie plecat de multă vreme la oraș și cea de emigrant de culoare (ultima e mereu cu +rasism), ci că s-ar putea să fii șocat de universalitatea experienței omului prins între două lumi. Evident, distribuitorii români n-au fost de acord cu mine.
Bonus: Ca orice film despre moarte e de fapt un film despre o nuntă care m-a făcut să râd/plâng mai tare decât cea din Donbass.
2. The Nightingale (reg. Jennifer Kent)
Dacă ar exista dreptate în lume acest film ar fi rulat în toate cinematografele lumii. Pe RT concluzia criticii este că ”nu e pentru toată lumea” și că violența e ”poate” gratuită, dar având în vedere că nimeni nu i-a tăiat din difuzări lui Tarantino din același motiv am mari probleme în a înțelege de ce această perspectivă asupra experienței colonizatoare pentru ăia de la baza totemică a suferit o soartă mai potrivnică (sunt ironică, știu bine de ce). The Nightingale nu are nici femei răzbunătoare în salopete galbene, nici personaje la care să urli ”hai că poți, fată”, nici clișee rasiste de tip ”sălbaticul nobil”. Are doar multă, multă disperare, în valoare de secole întregi de oprimare.
Bonus: Uita-te la el dacă vrei să îl revezi pe Finnick Odair în rol de băiat bun britanic care are mult potențial în viață.
1. Portrait of a Lady on Fire (reg. Céline Sciamma)
Legături bolnăvicioase, dar fără incest hetero dubios (știu, pleonasm). Blue is the warmest color, dar fără senzația că regizorul se masturba în timp ce se filmau scenele interminabile de sex. Bun, acum că am trecut prin toată potențiala marketare danubiană (precum știm, e important să dăm precedente, că altfel n-ar înțelege clientul că e filmul cu lesbiene), putem ajunge la subiect: Portrait of a Lady on Fire e despre actul de creație artistic. Vor plânge studenții de la arte cu gogâlțuri la el, cei de la film o să vorbească despre DOP timp de vreun an și sărmanii de la litere o să umple AO3-ul de fanfiction.
Bonus: Dacă ești demult trecut de studenție poate mai ai vagi amintiri despre Shakespeare in Love, film care i-a adus lui Gwyneth Oscar-ul. Portrait of a Lady on Fire e filmul care visa Shakespeare in Love să fie.
P.S.: Dacă după niște palincă și niște Google ai ajuns la concluzia că sunt un bigot nenorocit (cum adică numai filme regizate de femei pe lista asta?) țin să-ți zic că eu nu voi ceda acestei propagande PC care a năpădit toată industria, cum se vede la Globurile de Aur de anul ăsta. Adică unu sau doi bărbați aș fi înțeles, da chiar toți meritau să fie nominalizați? E improbabil domle, asta e meritocrație sau concurs de diversitate? Da, bine, să nu ziceți că sunt chiar atât de haină, mi-au plăcut și niște filme făcute de bărbați anul ăsta (da nu la nivel de a-i băga în top, ce naiba): Jordan Peele – Us, Taika Waititi – JoJo Rabbit, Her Smell, Lee Chang Dong – Burning, Abe Forsythe – Little Monsters, Gene Stupnitsky – Good Boys, Scott Z. Burns – The Report, Ari Aster – Midsommar, Dean DeBlois – How to train your dragon: The Hidden World, Robert Egger – The Lighthouse, Gan Bi’s Long Day – Journey into Night, Zhang Yimou – Shadow, Craig Bewer – Dolemite is My Name, Shinichiro Ueda – One Cut of the Dead.
Pisica din alcov 